Schiarazula Marazula

A fost odată ca niciodată …Aşa începe orice poveste. Aşa începe şi povestea noastră. O poveste de copii, cu copii şi despre copii. O poveste despre noi. Despre 32 de suflete unite de 4 pereţi. Despre 32 de drumuri intersectate preţ de câţiva ani.
Povestea noastră e simplă. La început eram doar nişte suflete albe, pure, încă nepătate de păcatele vieţii, nişte ochi mari, setoşi de cunoştinţe, nişte braţe larg deschise la tot ce e nou, nişte forme necizelate, nemodelate…Eram şi noi copii. Nu prea ştiam ce e acela bine sau rău, nu ştiam că viaţa poate fi pe atât de roz, pe cât de neagră…Ştiam doar că suntem aici şi acum…
Stăteam toţi între cei 4 pereţi bej, uitându-ne uimiţi la tot ce ne înconjura, la omul din faţa noastră şi la mustăcioara lui veselă, la băncile acelea atât de mari pentru mâinile noastre mici ce şedeau pe ele, la tabla neagră, la geamurile scunde şi la lumina ce pătrundea prin ele. Şi mintea noastră lucra. Şi punea întrebări. Şi vroia răspunsuri…
Anii treceau….Încet, cu răbdare, fiecare nouă zi aducea cu ea un adevărat spectacol de cunoştinţe, de ură şi iubire şi de bucurie…Acea bucurie infantilă care se scurgea prin vene şi ne înviora gândurile si percepţiile…Acea bucurie care încet, încet a dispărut....
Legături, prietenii, bisericuţe, amintiri, momente de neuitat.... Şi totul între 4 pereţi, în 4 ani…. Înăuntrul nostru se dădea zilnic o luptă crâncenă între dragoste şi ură, între prietenie şi duşmănie... Aparenţele arătau multe sentimente negative între noi…Bătăile, injuriile, ofensele adresate unul altuia păreau să ne dezbine….Păream fără speranţă,dar, în adevăr, în interior noi o simţeam…Era puternică şi ne ţinea întotdeauna apropiaţi unul de altul. Pe atunci nu o puteam numi într-un fel, dar acum ştiu:era iubire. O iubire atât de simplă şi atât de pură pentru cel de lângă tine...
Lucrurile se schimbau tot timpul...Apăreau colegi noi. Întotdeauna auzeam nemulţumiri, dojeniri, mustrări. Feţele se schimbau de la un semestru la altul. Curând şi mustăcioarei vesele i-a luat locul o frumoasă femeie, o femeie deşteaptă, blândă, cu un suflet mare. Dar noi eram aceeaşi...
Şi ca orice poveste, trebuia să aibă şi un sfârşit....Speram să fie un sfârşit fericit, dar n-a fost să fie....Ziua aceea...Ziua aceea ploioasă de 6 iunie...Până şi cerul plângea. Era atâta durere în sufletele noastre măcinate şi zdruncinate... Ochii plângeau, inima plângea, trupurile noastre plângeau din toţi rărunchii....Dar noi zâmbeam. Zâmbeam şi eram fericiţi pentru că am petrecut alături aceşti minunaţi ani de şcoală, pentru că ne-am format prietenii, ne-am format caractere şi pentru că acum aveam şansa să ne promitem unul altuia că vom fi tot timpul acolo, vom fi tot timpul uniţi de o forţă neînţeleasă de ceilalţi din afară, vom fi mereu a 8-a A.
Timpul a trecut, vremurile s-au schimbat. Din păcate mult mai mult decăt m-aş fi aşteptat. Noi ne-am schimbat. Suntem acum la liceu. Ar trebui să fim mai deştepţi, mai maturi în gândire. Dar nu suntem. Ne înjosim pe zi ce trece. Uităm de unde am venit, contează doar unde suntem. Uităm să ne ţinem promisiunile, uităm să fim oamenii. Zi de zi, ne ingropăm în tehnologie, în fashion şi în bârfe, în lucruri efemere şi fără valoare.
Spune-mi, câţi dintre noi îşi aduc aminte de acele momente în care nici Dumnezeu nu ne-ar fi putut despărţi, câţi dintre noi încă mai simt lacrimile prelinse pe obraz în ultima zi de şcoală, câţi dintre noi îşi mai aduc aminte cum se zbătea inima în pieptul nostru înainte să păşim spre ultima noapte de dragoste, întâia noapte de...uitare? Câţi dintre noi îşi mai aduc aminte toate acele promisiuni ce păreau atât de frumoase pe atunci? Câţi dintre noi mai ştiu semnificaţia adevărată a cuvintelor “a 8-a A” ?
Prea puţini. Prea puţini am rămas oameni. Prea mulţi am întors spatele trecutului şi am şters totul cu buretele. Prea mulţi ne-am lăsat influenţaţi de biţi, de viteza lumii moderne, de vremurile astea atât de schimbătoare. Şi nu înţeleg de ce. De ce ne supunem singuri acestui sclavagism modern? De ce ne place să ne înrobim de la o vârstă atât de fragedă? De ce lăsăm sistemul să ne tragă sforile şi să ne conducă? De ce nu mai putem fi acele suflete albe, pure, nepătate de noroiul cotidian?