Schiarazula Marazula

E noapte. Doar ceaţă şi întuneric. Plutesc încet printre nori şi vânt. Mă simt uşoară şi liberă, fericită că pot zbura. Dar privind în jos, îmi văd corpul acoperit de un veşmânt alb zăcând pe lunca unui râu. În jur doar noroi şi sânge. Mult sânge. Senzaţia aceea de fericire se transformă brusc în frică. Inima îmi bate necontrolat, înspăimântată de peisajul macabru în care mă identific. Îmi pierd cumpătul, mă agit, urlu fără ca nimeni să mă audă şi, într-un final, leşin. Mă trezesc apoi dintr-o dată, înfrigurată de apa ce-mi intră în papuci. Mă ridic şi văd că sunt întreagă. Teafără şi nevătămată. Realizez că a fost doar un coşmar. Dar rochia albă care-mi acoperea trupul înfrigurat, apa râului ce-mi umpluse papucii... Erau tot acolo. Exact aşa cum le visasem. Cercetez împrejurimile şi-mi dau seama că mă aflu într-un loc pustiu, periculos şi necunoscut, dar totuşi atât de familiar mie.
Îmi scot papucii din picioare şi îi las să plutească pe apa străvezie. Sunt uzi, sunt reci şi mă incomodează. Mi-e mai bine fără ei. Îmi strâng genunchii la piept, zgribulită de frig, şi aştept. Nu ştiu ce aştept. Un semn, o scăpare, o rază de soare. Orice.
Vântul rece, foamea, frica, toate îmi fac aşteptarea extrem de chinuitoare. Timpul îmi pare că trece atât de greu, iar soarele întârzie să răsară, lăsându-mă neputincioasă în întunecimea nopţii. Încep să mă frământ, stăpânită de disperarea provocată de animalele înfometate. Le aud urletele cinice, le văd siluetele luminate de reflecţiile apei, le simt în spatele meu, pregătite în orice moment să mă devoreze. Sunt ca o pradă uşoară pentru un vânător parşiv aici. Aşa că mă ridic şi o iau la fugă, mânată de dorinţa de a supravieţui acestui infern. Nu ştiu încotro mă îndrept sau unde vreau să ajung. Ştiu doar că trebuie să plec cât mai departe de acest loc.
În goana mea, mă lovesc de crengile copacilor ce-mi sfâşie rochia şi carnea. Mă ustură şi-mi vine să urlu de durere. Dar nu mă opresc. Merg mai departe, sperând că voi găsi un loc mai sigur. Pământul tare şi zgrunţuros îmi răneşte picioarele şi-mi slăbeşte puterile. Mi-e din ce în ce mai foame şi sete. Încet, încet, picioarele încep să meargă fără mine şi pământul să se transforme în noroi. Nu ştiu cât mai pot continua să răzbat prin acest noroi ce-mi biciuie trupul cu fiecare pas făcut. Durerea din ce în ce mai insuportabilă şi întunericul fără sfârşit îmi controlează mintea şi judecata. Încep să delirez şi să văd înaintea ochilor acea rază de soare pe care o tot aşteptam. Sunt sigură că asta e scăparea mea, aşa că îmi adun şi ultimele forţe şi alerg să o ajung. Dar cu cât eu înaintez, cu atât ea se depărtează de mine şi într-un final dispare, lăsându-mă singură în noapte.
Gândul că şi ultima speranţă s-a risipit mă loveşte ca un fulger şi îmi stoarce şi ultima picătură de viaţă, lăsându-mă să zac în sânge şi noroi. Îmi las trupul căzut acolo, pe lunca râului rece, iar eu mă înalţ în întuneric, pierzându-mă în ceaţa deasă ce se aşternuse peste acest morbid tablou.