Schiarazula Marazula

Da! Suntem!

A fost odată ca niciodată …Aşa începe orice poveste. Aşa începe şi povestea noastră. O poveste de copii, cu copii şi despre copii. O poveste despre noi. Despre 32 de suflete unite de 4 pereţi. Despre 32 de drumuri intersectate preţ de câţiva ani.
Povestea noastră e simplă. La început eram doar nişte suflete albe, pure, încă nepătate de păcatele vieţii, nişte ochi mari, setoşi de cunoştinţe, nişte braţe larg deschise la tot ce e nou, nişte forme necizelate, nemodelate…Eram şi noi copii. Nu prea ştiam ce e acela bine sau rău, nu ştiam că viaţa poate fi pe atât de roz, pe cât de neagră…Ştiam doar că suntem aici şi acum…
Stăteam toţi între cei 4 pereţi bej, uitându-ne uimiţi la tot ce ne înconjura, la omul din faţa noastră şi la mustăcioara lui veselă, la băncile acelea atât de mari pentru mâinile noastre mici ce şedeau pe ele, la tabla neagră, la geamurile scunde şi la lumina ce pătrundea prin ele. Şi mintea noastră lucra. Şi punea întrebări. Şi vroia răspunsuri…
Anii treceau….Încet, cu răbdare, fiecare nouă zi aducea cu ea un adevărat spectacol de cunoştinţe, de ură şi iubire şi de bucurie…Acea bucurie infantilă care se scurgea prin vene şi ne înviora gândurile si percepţiile…Acea bucurie care încet, încet a dispărut....
Legături, prietenii, bisericuţe, amintiri, momente de neuitat.... Şi totul între 4 pereţi, în 4 ani…. Înăuntrul nostru se dădea zilnic o luptă crâncenă între dragoste şi ură, între prietenie şi duşmănie... Aparenţele arătau multe sentimente negative între noi…Bătăile, injuriile, ofensele adresate unul altuia păreau să ne dezbine….Păream fără speranţă,dar, în adevăr, în interior noi o simţeam…Era puternică şi ne ţinea întotdeauna apropiaţi unul de altul. Pe atunci nu o puteam numi într-un fel, dar acum ştiu:era iubire. O iubire atât de simplă şi atât de pură pentru cel de lângă tine...
Lucrurile se schimbau tot timpul...Apăreau colegi noi. Întotdeauna auzeam nemulţumiri, dojeniri, mustrări. Feţele se schimbau de la un semestru la altul. Curând şi mustăcioarei vesele i-a luat locul o frumoasă femeie, o femeie deşteaptă, blândă, cu un suflet mare. Dar noi eram aceeaşi...
Şi ca orice poveste, trebuia să aibă şi un sfârşit....Speram să fie un sfârşit fericit, dar n-a fost să fie....Ziua aceea...Ziua aceea ploioasă de 6 iunie...Până şi cerul plângea. Era atâta durere în sufletele noastre măcinate şi zdruncinate... Ochii plângeau, inima plângea, trupurile noastre plângeau din toţi rărunchii....Dar noi zâmbeam. Zâmbeam şi eram fericiţi pentru că am petrecut alături aceşti minunaţi ani de şcoală, pentru că ne-am format prietenii, ne-am format caractere şi pentru că acum aveam şansa să ne promitem unul altuia că vom fi tot timpul acolo, vom fi tot timpul uniţi de o forţă neînţeleasă de ceilalţi din afară, vom fi mereu a 8-a A.
Timpul a trecut, vremurile s-au schimbat. Din păcate mult mai mult decăt m-aş fi aşteptat. Noi ne-am schimbat. Suntem acum la liceu. Ar trebui să fim mai deştepţi, mai maturi în gândire. Dar nu suntem. Ne înjosim pe zi ce trece. Uităm de unde am venit, contează doar unde suntem. Uităm să ne ţinem promisiunile, uităm să fim oamenii. Zi de zi, ne ingropăm în tehnologie, în fashion şi în bârfe, în lucruri efemere şi fără valoare.
Spune-mi, câţi dintre noi îşi aduc aminte de acele momente în care nici Dumnezeu nu ne-ar fi putut despărţi, câţi dintre noi încă mai simt lacrimile prelinse pe obraz în ultima zi de şcoală, câţi dintre noi îşi mai aduc aminte cum se zbătea inima în pieptul nostru înainte să păşim spre ultima noapte de dragoste, întâia noapte de...uitare? Câţi dintre noi îşi mai aduc aminte toate acele promisiuni ce păreau atât de frumoase pe atunci? Câţi dintre noi mai ştiu semnificaţia adevărată a cuvintelor “a 8-a A” ?
Prea puţini. Prea puţini am rămas oameni. Prea mulţi am întors spatele trecutului şi am şters totul cu buretele. Prea mulţi ne-am lăsat influenţaţi de biţi, de viteza lumii moderne, de vremurile astea atât de schimbătoare. Şi nu înţeleg de ce. De ce ne supunem singuri acestui sclavagism modern? De ce ne place să ne înrobim de la o vârstă atât de fragedă? De ce lăsăm sistemul să ne tragă sforile şi să ne conducă? De ce nu mai putem fi acele suflete albe, pure, nepătate de noroiul cotidian?

…si apoi ai fost tu.Tu, cel care ai aparut in viata mea atat de repede si ai disparut si mai repede.

Ai fost vis si cosmar, iubit si dusman. Ai licarit ca o speranta in drumul meu atat de negru si pustiu. Ai readus iubirea in sufletul meu gol. Bratele tale imi ofereau siguranta pe care fiecare particica a corpului meu o cerea disperata. Ochii tai mari imi inspirau caldura si ma faceau sa te doresc din ce in ce mai mult. Vorbele tale dulci si calde imi intareau increderea in mine si ma puneau pe picioare. Ai fost singurul care mi-a auzit strigatul de durere si m-a ajutat.

Erai idol, mentor, Dumnezeu.

Pana intr-o zi, cand ai decis ca e timpul sa-mi tai aripile. Ca mi-a ajuns zborul feeric printre saruturi furate si priviri ce spun mai mult decat o mie de vorbe. Si atunci ai plecat. Fara nici o vorba, ai disparut in neant. Si ai lasat in urma ta o fiinta mizerabila, defecta si aproape inumana, pierduta intr-o mare de lacrimi, de urlete sinistre si de pacate chinuitoare.

M-ai lasat pe mine in urma. Aceasta eram eu acum. Un corp parasit de suflet, un obiect nefolositor. Asa ma simteam.

Zilele treceau fara niciun sens, iar viata nu mai avea niciun rost pentru mine. In fiecare dimineata imi doream sa ma trezesc in Iad. Nu in Rai, ci in Iad, caci sufletul meu negru si gol nu merita altceva decat o crunta si vesnica pedeapsa. Fiece pas facut speram sa ma duca la pierzanie. Oricare noua clipire ma rugam sa fie ultima. Vroiam cu orice pret sa mor, sa-mi curm aceasta viata seaca si oribila.

Si am trait in acest infern pentru multa vreme, torturandu-mi spiritul cu ganduri macabre, fara ca tie sa-ti pese vreodata. Pentru tine nu insemnam mai mult decat o simpla umbra pe pamant.

Acum doar supravietuiesc. Nu-mi mai doresc sa mor, dar nu mai vad folosul zilei de maine. Nu mai am ganduri sinucigase, dar nici planuri de viitor. Nu te pot uita niciodata, dar nu te mai vreau inapoi. Vreau sa-mi traiesc viata monotona cu care m-ai blestemat departe de tine. Cat mai departe…

Acum esti inamic, dusman, Spirit Rau.

v-ati fi inchipuit vreodata ca in cateva bucati de lemn se pot ascunde lucruri minunate?v-ati fi gandit cate secrete cuprinde un mic ansamblu de scanduri?
noi il numim simplu:ponton.un mic ponton pe-un mare rau...ce e acela?e locul unde mergi,te asezi,asculti susurul apei si simti cum toate gandurile,grijiile si necazurile se desprind usor de tine si se duc undeva departe,departe...
e locul unde poti sa lasi lumea in spate si sa fii doar tu si el:pontonul...
ganduri jucause sau chiar rautacioase,iubiri neintelese sau dimpotriva perfecte,clipe de fericire,ori incarcate cu lacrimi...toate se ascund in crapaturile fine ale lemnului tuciuriu,in care razele soarelui oglindesc povestea vietii.
va trece timpul,vor veni alti oameni,vor fi alte povesti,alte suferinte;doar el va ramane la fel:acelasi ponton in care gasesti partea ta de rai...
si chiar daca peste zeci si zeci de ani,lemnul tuciuriu va putrezi,amintirile vor ramane vii,undeva,pe luciul apei calatoare...

stau.privesc.apa curge lin.si mie imi curg prin minte o multime de intrebari:de ce?de ce eu?oare numai mie mi se poate intampla?eu de ce nu pot?intrebari prea multe a caror raspunsuri nu cred ca le voi afla vreodata...

cateva pasarele ciripind,rasete undeva in departare,in fata un cuplu in ochii carora se citeste iubirea neconditionata,pe malul celalalt doi caini adapandu-se cu nesat din apa rece...toata lumea pare fericita,chiar si intro zi mohorata de toamna.

doar eu stau si astept.dar nu vine.in zare nu se vede nimic.sunt doar eu in singuratatea mea.

pe luciul apei pluteste incet o creanga.ma uit la ea si fara sa-mi dau seama imi transpun toata fiinta mea in lemnul ei la fel pustiu ca sufletul meu.ea isi continua drumul spre abis,iar eu raman cugetand la starea mea de spirit.

imi inalt privirea spre cer si vad o pasare.frumoasa,impresionanta prin penajul ei bogat colorat cutreiera bolta cereasca.si chiar cand credeam ca nu sunt unica singuratica ii vad surata zburand deasupra copacilor.se duc si ele.doar eu raman.

mintea mi se umple cu alte intrebari.stiu ca e in zadar asa ca ma hotarasc sa plec.nu,nu are rost sa raman.plec.dar...parca ceva nu ma lasa.parca o forta supranaturala ma atrage si ma tine acolo, lipita de banca.sa ma zbat sau sa raman?e in zadar sa lupt,nu mai am putere,inima mea nu mai poate indura o alta suferinta.... raman,observand din nou imprejurimile si punandu-mi alte intrebari care de care mai interesante si,poate chiar ciudate...

peisajul e acelasi....starea mea...neschimbata.ca si cum timpul ar fi uitat sa mai zaboveasca si pe aici.sa fi fost adevarat sau era doar o iluzie?alta intrebare.alta nedumerire.gata!nu mai rezist!ma ridic si plec.o ultima privire in spate si o iau pe drumul pustiu...

oare m-am nascut sa fiu singura?

Stateam intr-o zi cu ochii pironiti in tavan si ma gandeam ce sa scriu.Si dintr-o data m-a lovit inspiratia:sa scriu despre noi,Golo!

Sa scriu despre plimbarile noastre lungi pe mal in zilele insorite de vara pline de rasete si glume,si vata pe bat luata de la tanti de la parter si spalaceli cu apa Muresului si povesti interminabile pe dragul nostru ponton si batai seci cu necunoscute!

Sa scriu despre serile petrecute pe banca din fata blocului tau unde de obicei ne deschidem sufletul si ne spunem tot oful si frigul ne ingheata si sangele in noi da’ de aia tot nu mergem acasa!

Sa scriu despre toate contrazicerile noastre si certurile pe niste teme foarte absurde si uneori chiar prostesti si infantile, care de obicei se termina in “Las-o balta!”!
Sa scriu despre acele seri in care mergeam singure pe mal doar pentru a admira anumite parti ale spatelui baietilor sau acele seri in care stateam cumintele la tine in fata blocului si asteptam sa iasa un anumit “emo” doar ca sa-l urmarim si sa-l pierdem tot timpul in acelasi loc

Sau sa scriu despre dupa-amiezile in care ieseam la suc prin kf si ne bateam pentru perinitele alea extrem de confortabile si care ori erau ocupate ori erau rezervate…Sau in a8a cand fugeam o ora dupa scoala tot in dragul nostru kf doar ca sa mai uitam de stresul tezelor si a intrarii la liceu…

Sa scriu despre “punctualitatea” ta de fiece dimineata care face frigul din mine sa trezeasca si mortii,sau despre acele dimineti in care ma suni la 7:15 si eu inca visez sub plapuma mea calduroasa…

Sa scriu despre vizitele noastre periodice la kick care intotdeauna se termina cu o pereche de cercei sau doua si cu multa munca de convingere acasa pentru anumite obiecte vestimentare…

Sa scriu despre toate concertele la care am dat amandoua din cap si am cantat si am stat la coada pentru un autograf cu dermatograful (cumparat tot de la kick ) si am sarit ca nebunele si ne-am facut poze cu masina de gunoi si am stat in ciorapi si ne-am batut cu crengile din pom…

Sa scriu despre petrecerile la care ne-am dus impreuna si la care am reusit sa ii mazgalim pe toti cu frisca pe fata si unde leam cantat am doar 15 ani si unde i-am facut pe toti sa creada ca suntem surori…si toate serile petrecute la fantana de la uta,seri care nu se puteau termina altfel decat cu o balaceala si eventual cu cateva poze…si toate strazile care ne-au auzit cantand hotel cismigiu si we are…si toate leaganele pe care ne-am dat…si toate bancile care ne-au ascultat vorbele…si toti prietenii care ne-au fost,ne sunt si ne vor fi alaturi…

Multe,foarte multe ar fi de scris Golo…Nu ne-ar ajunge un roman ca sa le insiruim!Si toate numai despre noi doua,Golo!Despre mine si tine,doua suflete legate pentru totdeauna de firul puternic al prieteniei! Asta suntem noi si asta vom fi intotdeauna!

Sunt o mie de intrebari ce ma framanta
Le aud dimineata printre cearsafurile albe
Sifonate
Le vad pe geamurile murdare
Ale tramvaielor urbane
Ma-nsotesc pe straduta ingusta
Ce duce spre poarta scolii
Imi umbresc pasii
Prin iarba taiata
Sunt colorate si cersesc mereu timp
Sunt o mie de intrebari
Sunt eu!

Fiecare an e un alt pas facut
Fiecare pas te duce spre un nou inceput
Fiecare inceput te poarta in viitor
Fiecare viitor se apropie de prezent
Prezentul e realitate
Realitatea straluceste
Stralucirea o gasesti in vise
Fiecare vis e o raza de Soare
Fiecare raza de soare ma face sa traiesc
Fiecare traire imi spune cat de mult te iubesc
Te iubesc, Te iubesc, Te iubesc!

E noapte. Doar ceaţă şi întuneric. Plutesc încet printre nori şi vânt. Mă simt uşoară şi liberă, fericită că pot zbura. Dar privind în jos, îmi văd corpul acoperit de un veşmânt alb zăcând pe lunca unui râu. În jur doar noroi şi sânge. Mult sânge. Senzaţia aceea de fericire se transformă brusc în frică. Inima îmi bate necontrolat, înspăimântată de peisajul macabru în care mă identific. Îmi pierd cumpătul, mă agit, urlu fără ca nimeni să mă audă şi, într-un final, leşin. Mă trezesc apoi dintr-o dată, înfrigurată de apa ce-mi intră în papuci. Mă ridic şi văd că sunt întreagă. Teafără şi nevătămată. Realizez că a fost doar un coşmar. Dar rochia albă care-mi acoperea trupul înfrigurat, apa râului ce-mi umpluse papucii... Erau tot acolo. Exact aşa cum le visasem. Cercetez împrejurimile şi-mi dau seama că mă aflu într-un loc pustiu, periculos şi necunoscut, dar totuşi atât de familiar mie.
Îmi scot papucii din picioare şi îi las să plutească pe apa străvezie. Sunt uzi, sunt reci şi mă incomodează. Mi-e mai bine fără ei. Îmi strâng genunchii la piept, zgribulită de frig, şi aştept. Nu ştiu ce aştept. Un semn, o scăpare, o rază de soare. Orice.
Vântul rece, foamea, frica, toate îmi fac aşteptarea extrem de chinuitoare. Timpul îmi pare că trece atât de greu, iar soarele întârzie să răsară, lăsându-mă neputincioasă în întunecimea nopţii. Încep să mă frământ, stăpânită de disperarea provocată de animalele înfometate. Le aud urletele cinice, le văd siluetele luminate de reflecţiile apei, le simt în spatele meu, pregătite în orice moment să mă devoreze. Sunt ca o pradă uşoară pentru un vânător parşiv aici. Aşa că mă ridic şi o iau la fugă, mânată de dorinţa de a supravieţui acestui infern. Nu ştiu încotro mă îndrept sau unde vreau să ajung. Ştiu doar că trebuie să plec cât mai departe de acest loc.
În goana mea, mă lovesc de crengile copacilor ce-mi sfâşie rochia şi carnea. Mă ustură şi-mi vine să urlu de durere. Dar nu mă opresc. Merg mai departe, sperând că voi găsi un loc mai sigur. Pământul tare şi zgrunţuros îmi răneşte picioarele şi-mi slăbeşte puterile. Mi-e din ce în ce mai foame şi sete. Încet, încet, picioarele încep să meargă fără mine şi pământul să se transforme în noroi. Nu ştiu cât mai pot continua să răzbat prin acest noroi ce-mi biciuie trupul cu fiecare pas făcut. Durerea din ce în ce mai insuportabilă şi întunericul fără sfârşit îmi controlează mintea şi judecata. Încep să delirez şi să văd înaintea ochilor acea rază de soare pe care o tot aşteptam. Sunt sigură că asta e scăparea mea, aşa că îmi adun şi ultimele forţe şi alerg să o ajung. Dar cu cât eu înaintez, cu atât ea se depărtează de mine şi într-un final dispare, lăsându-mă singură în noapte.
Gândul că şi ultima speranţă s-a risipit mă loveşte ca un fulger şi îmi stoarce şi ultima picătură de viaţă, lăsându-mă să zac în sânge şi noroi. Îmi las trupul căzut acolo, pe lunca râului rece, iar eu mă înalţ în întuneric, pierzându-mă în ceaţa deasă ce se aşternuse peste acest morbid tablou.

realitate

Plastic şi fum

Zâmbete false şi feţe ponosite

Trupuri lipsite de exuberanţa copilăriei şi glasuri înecate în plictiseală

Copaci rupţi şi iarba de-un verde trist

Mult beton si oţel

Politică superficială şi cancanuri greţoase

Conştiinţă absentă şi patriotism pierdut

Migrare în masă, Occidentul, salvarea noastră

Îmbătrânire intensivă a populaţiei şi debusolare totală a tinerilor

Minciună, hoţie pe faţă, înşelătorie, şpagă, rebeliune exagerată, pornografie

Dezinteres total

Dumnezeu – n-avem timp de aşa ceva

Obsesia din ce in ce mai mare pentru bani, pentru averi obţinute dacă se poate ilegal

Blaturi, scamatorii, nu mai ştim ce e acela fair play

realitate