Schiarazula Marazula

Nu de mult cotrobaiam prin haosul de la mine din camera si am dat peste un cadou primit iarna trecuta, de Sfantu' Stefan. Subit, mi'am adus aminte de toata iarna lui 2009 si inceputul lui 2010, de euforia zilelor si infantilitatea gandurilor mele, de toate prostiile, de noptile pierdute in Nerv, ori Flex, ori pe la careva acasa, chefuind. De cafeaua de dimineata bauta in Bronx, unde stateam toti inghesuiti, sorbind din cafea sau din energizantu' ala de cacat, rosu(nici nu'mi aduc aminte cum se cheama), postalind cate o tigara sau cate'un pachet. De orele de la care chiuliam ca sa mergem sa'i vedem pe astia exersand parkour in parc. Ori de toate flirturile, toate jocurile si jonglarile. Si de cei jonglati. De cei respinsi si de cei ce mereu ne'au respins. De toata distractia din birturi si de certurile de acasa. De problemele de la scoala si aproape-corigenta la mate. Si cate si mai cate. Si dintr'o data mi'am dat seama ca am crescut. Cresc. Si doare. Ma trezesc plutind undeva intre ce'a fost si... Si ce? De ce? Pierd acel CEVA. Esenta. Ideea. Si ma gandeam... Daca refuz? Daca, pur si simplu, spun nu? Ma agat de acel CEVA si ma duc in voia lui. Raman acolo atat cat ma mai pot tine. Daca REFUZ sa ma maturizez? Ar fi doar o negare sau o intoarcere in timp? Sau ar fi doar o prostie? Oricum, toate se termina intr'un suras nostalgic si'un oftat. Ca si acum.
Ca sa aveti si voi idee despre cadou' pe care l'am primit, am sa'l scriu mai jos, asa de... amuzament. Enjoy! :)



Balada unei onomastici pe undeva in oras

Din Vlaicu vine cu grai
Cu biletul in tramvai
Cu ochelarii pusi bine
Si cu soldurile pline,
Imbracata ca la carte
Si cu basca intr'o parte
Cu privirea anxioasa
E Stefana cea Capricioasa
Fara chef, cu gest patimas
Ea vine in oras
Cu tramvaiu' pe 5 roti
Sa dea de baut la toti.
E doar odata pe an
Cand e Sfantul Stefan,
Fata cu personalitate,
Plina de spontaneitate
Cun un set de idei constrans
Dispune de un buget restrans
Astazi e onomastica festivala
Fara muzica medievala,
Sau bloguri cu marazule
Pline de lucruri credule
Noi toti iti uram strasnic...
La multi ani si sa traiesti vesnic!!!

Thanks Sergiu! :)

Hei Hei
Numai bine că s-a terminat şcoala şi ne putem ocupa cu adevărat de noi, de persoana noastră, persoană unică, irepetabilă şi mega dragă.
Am plăcerea să vă invit la primul atelier de dezvoltare personală, ediţia de vară, într-un spaţiu de vis.
Vom descoperi împreună: La ce ne foloseşte să fim prezenţi şi atenţi? şi: Cum ne putem îmbunătăţii atenţia?
În curtea interioară KF, în data de 21.06.2010, de la ora 1o până la ora 13. 15 locuri disponibile! Participare 20 lei.
Psiholog Bogdan Neagu 0723376967 pentru rezervări.

As vrea sa’mi iau lumea’n cap. Sa ma sui intr’un tren si sa cobor atunci cand ma plictisesc de sunetul rotilor alunecand pe sine.

Sa gasesc un oras plin de lume. Plin de necunoscuti. Un oras agitat. Sa ma ascund printre privirile deloc curioase ale celorlalti. Cel mai bine te poti ascunde in plina aglomeratie. Unde nu te vede nimeni. Nu te stie nimeni.

As vrea sa colind strazile pline de colb strain. Sa’mi arunc privirile pe cladirile nou-facute. Sa observ tencuiala proasta, zidaria fuserita, geamurile puse stramb si toate celelalte nimicuri ce le gasesti si pe cladirile noastre. Ori pe cele vechi. Pe ornamentele deja deteriorate si cazute, caci rar se mai gasesc mesteri priceputiin a reconstitui astfel de lucrari. Pe liniile lor simple, dar lucrate delicat si ingrijit.

As vrea sa ma asez pe o banca, intr’un parc prafuit. Sa observ fiecare caine vagabond, infometat si eventual si schiop de’un picior. Sa studiez gesturile necunoscutilor. Sa le studiez felul in care rad, cum se asaza pe’o banca, cum isi unduiesc bazinul in timp ce merg, cum isi trec mana prin par de fiecare data cand vantu’ le’ncurca firele, cum dau de mancare porumbeilor, cum isi granesc trupul, cum razele soarelui se reflecta pe pielea lor, cum ochii lor urmaresc fiecare gest, fiecare miscare a celorlalti; la fel ca si ai mei.

As vrea sa merg pe strada fara sa’mi pese ca vreun cunoscut m’ar putea opri. Sa mananc linistita o inghetata, sa scot limba de’un cot si sa ling acea delicatesa rece fara sa’mi pese ca mi’as putea pata camasa exact in momentu’ in care tipa aia enervanta din scara B ar trece pe langa mine. Sa intru in fiece magazin, sa probez haine, sa probez pantofi, sa enervez vanzatoarele si sa ies linistita fara sa ma gandesc ca data viitoare cand as putea intra s’ar uita urat la mine si m’ar da afara. Sa ma holb, la propriu, dupa toti tipii buni ce trec pe langa mine. Sa’l prind pe unu’ de cur si sa merg mai departe, indiferenta fata de momentul anterior. Sa fac bilute si sa dau cu ele dupa toate tipele cocotate pe niste tocuri mult prea inalte pentru picioarele lor celulitice. Sa’njur fiecare baba ce ocupa locu’ degeaba in autobuz sau tramvai. Sa’mi bag castile in urechi si sa’mi inchipui ca strada e scena mea de karaoke.

Sa fac toate acele lucruri ce m’as plictisi sa le fac vreodata pe strazile astea ce’mi par a duce niciunde. Tot ce n’as indrazni sa fac aici, tot ce nu’mi permite orasu’ asta ingust la minte. Sa ma deschid fata de lume, sa ma cunosc; sa cunosc pe ceilalti. Sa aflu orice, sa stiu tot. Si nimic. Sa fiu eu. Eu insumi pe pamant strain si cald ca acasa.

Vii cu mine?

Atat de multe vorbe’n jur

Si totusi

Nu se spune nimic

Nimeni nu spune nimic!
Toti tac,

De parca n’ar fi nimic de zis!

Vorbesc…

Vorbesc mult, vorbesc tare,

Vorbesc fara incetare

Dar nu spun nimic!
E gol.

Vocea lor e muta

Scopul, pierdut!

Nimeni nu stie de ce

Sau cum

Instinctul de turma

E prea bine conservat.

Stiu doar ca trebuie!

Trebuie!

TREBUIE!

De ce?
Pentru ca asa ni s’a spus?
Si cine’a spus?
Nu stim, dar trebuie.

Nu stim! Asta e problema!
Nu stim!
Nimeni nu stie!
Nimeni nu spune nimic!
Da’ toti vorbesc…

Ca asa trebuie!

Ai vrea sa’i spui ceva

Dar ti’e frica

S’ar putea sa te usture

S’asa te’a durut

Cand ai realizat ca s’a dus deja

Injuri si blestemi

Toate acele nopti

Si le astepti pe cele

Inmuiate inca

In necunoscutul intunericului

Le vrei modelate altfel

Colorate diferit

Vrei sa fie noi pentru tine

Desi ceilalti le vad second-hand

Mai stai odata si te gandesti

Contemplezi amintirea

Acelor nopti.

Ti’au placut

Ai fost tu

AI fost acolo

Ai fost chiar intunericul

Ori stralucirea lunii

Ti’e dor de ele.

Ca, pan’ la urma

Odata’n viata ai 16 ani.

Nu mai poti face nimic.

El se duce

iar tu

il plangi cu mainile legate.

Il vrei inapoi

dar nu mai poti.

Nici macar nu se uita’n spate.

Ca si cum

nici n’ai fi trait pentru el.

Cu el.

In el.

Devii si tu

ce sunt si altii

Nimic.

Da, nimic.

Fiindca el se duce

repede si fara remuscari.

Iar tu nu mai poti face nimic.

Am privit’o azi în ochi
Pe hol
Am regăsit un eu şi’un ceva străin
Un eu amestecat cu ceva murdar
Stricat, parcă împuţit
Curvit.
Am simţit în ochii ei mâna celorlalţi.
Am simţit schimbarea aceea radicală.
Am văzut două pupile-ntr-un trecut.
O pupilă mă ura şi una’mi ducea doru’
Am privit’o azi în ochi.
Pe ea.
Amintirea mea.

Arad.
Gară.
10:10.
Acceleratul cu destinaţia Bucureşti Nord pleacă de la linia 3.
Vagonul 4, locul 47. Loc la geam.
Porneşte dintre celelalte trenuri murdare, ce an de an îşi poartă poveştile pe şine. Pleacă încet, obosit, fără chef şi parcă fără vlagă. O stare total opusă nerăbdării mele şi a curiozităţii asidue care-mi fac drumul mai lung şi parcă mai greu de parcurs. Nu găsesc altceva de făcut decât să-mi destind ochii, privind pe geamul care probabil a şi uitat ce e aia apă. Nici nu vreau să găsesc altceva. Câmpia din dreapta îmi trezeşte cele mai amorţite gânduri şi cele mai îndepărtate amintiri. Deja trenul a luat viteză, alergând pe ogoarele udate ieri de stropi de ploaie. Mă las învăluită de o senzaţie în care imaginaţia depăşeşte barierele trupului, a timpului şi a minţii. O senzaţie curând întreruptă de ţârâitul telefonului. Era mama. Factor de trezire la realitate. Vroia să fie sigură că am plecat cu trenul potrivit şi că, în entuziasmul plecării, nu m-am urcat în trenul greşit. Închei conversaţia cu gândul de a reveni în starea anterioară. Imposibil. Acum parcă nu-mi mai găsesc poziţia, nu mai e acelaşi aer, nici acea privelişte, deşi trenul parcursese doar câteva sute de metri, iar peisajul nu se schimbase cu mult. Renunţ şi încep a-mi pune imaginaţia la lucru. Caut nenumărate răspunsuri la întrebările gen: Cum? Ce? Cât? Mai e mult până acolo? Mă uit la ceas şi constat cu stupoare că trecuse de abia jumătate de oră. Mai am de mers. Cercetez compartimentul gol. Mizerie, miros si oglinzi sparte. Cam aşa arăta spaţiul meu de dilatare a timpului. Mă ridic şi mă uit în oglindă. Dar nu văd nimic nou. Aceeaşi fată, cu aceeaşi faţă, aceeaşi eu. Puţin deformată însă de crăpătura oglinzii. De cealaltă parte se afla o altă oglindă, necrăpată, ce se oglindea şi ea cu mine. Mă uit atent în şirul de reflexii a cărui capăt nu-l ajung cu ochii şi nici măcar cu mintea. Simbol al infinitului. Încep să mă frământ, dând dovadă de nerăbdare. Caut necunoscutul ce începe odată cu peronul gării şi se termină….nu, nu se termină. Reiau poziţia pe scaunul relativ confortabil şi de data asta privirea-mi întâlneşte piatră. Stâncă. Adevărată provocare pentru o imaginaţie dezlănţuită. Îmi plimb ochii peste unice forme, linii dure si aspre, peste care aş vrea să pictez cu pete de culoare sumbre, culori cotidiene, mizerabile, obosite, îmbâcsite. Dar parcă mă opreşte geamul nespălat.
Ajung într-un târziu la destinaţie. Cobor din tren pe peronul gării din Deva, cu mai multe bagaje decât la plecare. Acum am în spate mai multă nerăbdare şi curiozitate. Văd o faţă cunoscută ce mă aşteaptă pe peron. Deodată necunoscutul prinde o formă familiară mie. Curând umbrită de feţe noi. Idei, concepţii noi. Experienţe şi prietenii noi. Şi nu numai. Trei zile ideale, încărcate cu multă muncă, solicitare intelectuala, forţe nebănuite, ajutor, speranţe, distracţie, zâmbete. Şi nu numai.
Dar sfârşitul s-a anunţat prea devreme. O revenire nedorită în banalul de zi cu zi. Un drum înapoi pe care aş fi vrut să îl parcurg mai târziu. O despărţire la care încă nu mă gândeam. Şi nu numai.
Calc din nou pe paşii ce m-au adus aici. Sau mai bine spus, alunec pe aceleaşi şine ce m-au purtat în loc necunoscut. Necunoscut, dar mai apoi îndrăgit. Şi nu numai. Acum stâncile mi se par mai dure şi mai sumbre, mâzgălite de culorile cotidiene ce vroiau a fi frumos pictate, aranjate, asortate. Compartimentul nu mai e spaţiul meu de dilatare a timpului, ci dimpotrivă, acum pare a-mi ignora cu totul gândurile ce mă ţineau încă pe acele meleaguri, acum familiare. Şi nu numai. Oglinda nu mai e spartă. Nu mai e deloc. Infinitul şi-a pierdut semnificaţia. Trenul nu mai porneşte obosit, ci prinde o viteză mai mare decât a imaginaţiei mele ce odată zburda liberă pe ogoarele întinse. Totul e pe dos. Totul e anormal. Contrar viziunii mele de la început.
Cu toate astea, o mică parte din mine rămâne dincolo. Un ecou al râsului meu se mai aude încă deasupra regiunii muntoase. Şi în amintirea altora. Şi nu numai acolo. Ori poate un gând de-al meu rămâne întipărit în memoria cuiva. Sau poate nu rămâne. Dar amintirea celor trei zile o voi purta mereu cu mine. Şi nu numai a lor.
Ajung acasă, murdară şi obosită ca trenurile din jur, dar mai împlinită şi mai fericită decât oricare pasager aflat în gară. Şi nu numai.
18:52.
Gară.
Arad.

… Şi nu numai …