Schiarazula Marazula

Nu vreau sa vorbesc aici de visele mele de a fi mai mult decat un nimeni in viata asta, ori de sperantele ce'mi contureaza un viitor neclar precum privirea incetosata a unui drogat. Nu! Vreau sa vorbesc despre acele vise ce reflecta haosul dimensiunii inconstiente a creierului nostru! De cosmaruri ori de vise bune ( oare astea de ce n'au o denumire specifica? ori n'o stiu eu? ), de "wet dreams" ori de cele din care te trezesti confuz, te trezesti ca plangi, ori cazi undeva in gol, ori fugi de nimic si spre nimic!
De fapt, vreau sa vorbesc despre visele cu tine. Da, te'am visat. De mai multe ori. Doar ca, in ultimul timp am avut un vis. Acelasi vis. Mereu acelasi!
Apaream EU si TU! Vedeam sclipirea ochilor tai atintiti pe ai mei, apoi coborand incet si devorandu'mi cu o privire provocatoare, rand pe rand, nasul, buzele, dintii ce abia se zaresc... Iar apoi privirea coboara in jos pe trupul meu... Din ce in ce mai jos...
...se pierde undeva pe coapsele mele... si apare...
Un amalgam bine definit de senzualitate, provocare, seductie, dar si puritate, inocenta si perfectiune, dragoste si smerenie... Toate, intr'un singur zambet! Zambetul tau! Unul ce pentru mine defineste perfect... absolutul! Un zambet ce'l zaresc de fiecare data cand inchid ochii. Considerat de unii infirm si banal, imi devine de acum indispensabil, bine inradacinat in memorie si de nepretuit!
E zambetul tau! In visul meu!
...acelasi vis. mereu acelasi...

Am citit ieri pe blogul lui Tudor Chirila scrisoarea lui catre liceeni. O cunosteam de mult, da’ ma gandeam sa’mi mai arunc odata ochii peste ea. In fond, m’a inspirat enorm prima oara cand am citit’o. Da, sunt una din acele “proaste, probabil pitipoance” pentru care scrisoarea asta a insemnat ceva. Da’ ochii mi’au cazut si mai jos, pe comentariile scrise de toti pierde’vara care au nimerit intamplator pe acel blog. Si lor vreau sa ma adresez.
Da, acelor inculti care se ascund in spatele unor butoane, care cred ca ecranul reprezinta scutul lor de protectie si ca astfel pot arunca vorbe in van, vorbe proaste, la fel ca si gandirea lor proasta, ce reflecta propria lor personalitate, care tot proasta e. Acelora care isi exprima inteligenta in cuvinte mai mari decat ei insisi, si care se autoproclama genii, sclipiri ale omenirii. Acelora care considera ca lor nu trebuie sa le amintim aceste lucruri, ca ei le stiu mai bine decat oricine si ca le stiu de cand e lumea si pamantul. Oameni, daca stiti ca tara asta e in cacat, de ce nu faceti nimic? De ce preferati situatia asta si nu incercati sa schimbati ceva? Pentru ca daca voi le stiti pe toate, atunci cu siguranta stiti si cum sa le rezolvati. Si, mai ales, de ce condamnati pe altul care ia initiative, pe cel care face primul pas si iese din mizeria asta, tragandu’va odata cu el si pe voi? De ce nu acceptati un bine? Da’ poate cel mai bine ar fi sa va intreb: De ce va ganditi numai la voi? Egoismul vostru nu cunoaste limite? De ce preferati sa traiti de pe’o zi pe alta, fara sa va ganditi la voi, dar mai ales la cei ce vor veni dupa voi? Copiii vostri, copiii nostri nu merita o sansa? Nu merita sa traiasca avand mai putine griji? Avand mai multe fericire? Dar, bineinteles, voi nu stiti ce e aia fericire, pentru ca pe voi nu v’a preocupat acest lucru! Singura voastra preocupare este ziua de azi si propria voastra fiinta. SI ATAT!
Dintre atatea milioane de romani, s’a ridicat unul in picioare si a hotarat sa fie alaturi de noi, adolescentii. S’a hotarat sa faca un efort si sa ne inteleaga, nu doar sa ne catalogheze ca “acea generatie distrusa”. Pentru ca si el a trecut prin asa ceva. Si toti ati trecut prin asa ceva. Doar ca multi ati uitat cum e si ati uitat ca ai nevoie de sprijin. Iar acum ne taiati noua craca de sub picioare, acuzandu’l pe el, atacandu’l cu vorbe. Spuneti ca nu a fost deloc tanarul pe care el vrea sa’l vada in fiecare dintre noi, ca a facut numai tampenii, ca a fumat, ca a baut si ca s’a culcat cu cine nu trebuie. Chestii pe care pe voi nici n’ar trebui sa va intereseze. Da’ stati un pic si ganditi: Nu credeti ca tocmai acela care le’a incercat pe toate, care stie unde te pot duce toate astea, ar trebui sa deie sfaturi si sa spuna: Nu faceti asta, ca o sa mariti cacatul in care suntem ADANC bagati!? Sunt multi ca el care le’au incercat pe toate, dar prea putini care au stiut sa traga concluzia buna din toate astea.
Asa ca sfatul meu este urmatorul: Voi, incultilor, ramaneti in lumea voastra indiferenta si lasati’i pe cei care pot si vor sa schimbe ceva. Nu mai sariti la gatul lor. Nu va mai ascundeti in fata unor aparate electronice care sunt cu mult mai destepte decat voi, crezand ca de acolo puteti arunca cu insulte si jigniri. Nu puteti! Aici nu puteti!


Si in incheiere adaug si scrisoare lui Chirila. Sper sa fie citita de minti deschise, nu de "genii ale inculturii"...


Noi am pierdut. Dar voi, voi mai aveti o sansa. Noi am fost fericiti ca am descoperit Coca-cola si bananele si am crezut ca daca noi citim, si ei vor citi. Si ca toti vom progresa si tara o sa aiba scapare. Noi ne-am inselat. Unii dintre noi au plecat de aici. Castiga bani acolo si tanjesc dupa orasul asta imputit. Voi insa, voi aveti o sansa. Voi, aveti sansa.

Nu va ganditi la furat. E calea cea mai simpla. Stiu ca ati aflat ca asa te imbogatesti. Daca ai pamant sau daca faci afaceri cu statul. Stiti voi ceva despre tva si cum ai putea sa-l furi, dar nu va e inca foarte clar. Nu asta e drumul. Cu cat se va fura mai mult, cu atat se va construi mai putin, iar copiii copiilor nostri vor mosteni un imperiu de cenusa. Sunteti tineri si totusi habar n-aveti ce inseamna un Bucuresti in care se circula normal. Daca voi habar n-aveti si daca Ei continua sa fure, ganditi-va la copiii nostri. Nu e nici o sansa.

Cititi. Cititi mult. Cititi tot ce va pica in mana. Nu-i mai ascultati doar pe profesori. Cititi orice, fara discernamant. Nimic nu e mai important ca lectura, acum. Apoi, cautati-va intre voi. Vedeti care cititi aceleasi lucruri si inhaitati-va. Numai in haita de oameni destepti o sa reusiti. Unul singur dintre voi va fi mancat. Zece insa, s-ar putea sa reusiti. Ganditi-va de pe acum sa-i inlocuiti. Timpul lor trebuie sa se termine. Trebuie sa-i dominati. Dar nu cu gandul ca veti fura mai mult ca ei. Asta e calea simpla care va va sufoca mostenitorii. Ce-o sa faceti cu milioanele intr-un oras mort? Ce-o sa cumparati, cu banii gramezi? La ce-ti foloseste un Lamborghini cand n-ai o autostrada? De ce sa ai o vila intr-un cartier sufocat de inundatii?

Nu va dusmaniti profesorii. Sunt oameni amarati, din ale caror drame puteti invata. Isi dau priceperea pe un salariu de nimic si va invata carte. Nu va bateti joc de ei. Au muncit, si nu e vina lor ca parintii vostri s-au descurcat mai bine. N-aveti nici un drept sa-i dispretuiti. Nu le sunteti superiori. Banii parintilor vostri nu va reprezinta. Va reprezinta doar ceea ce puteti scoate pe gura. Aveti grija ce scoateti pe gura. Vremea pumnului si a bodiguarzilor a trecut. O sa calatoriti, iar copiii francezi invata carte, englezii la fel. Va confruntati cu o lume care acum e mai deschisa decat oricand. Hotii de la putere nu sunt in stare sa va spuna cine este Delacroix sau Chagall. Nici Duchamp. Nu va pot spune care e influenta lui Schopenhauer in Sarmanul Dionis si nici de ce este Eminescu un romantic intarziat. Foarte putini o sa va spuna cine a pictat Cina cea de taina si de ce Visconti a ales romanul lui Thomas Mann ca sa faca un mare film. Ei vor sti doar sa va invete sa furati. Iar calea asta, mai devreme sau mai tarziu, se va infunda si ne va asfixia copiii.

Nu va mai luati dupa ziare. Nu dau doi bani pe generatia voastra, nu va dati seama? Pentru ei, cu cat sunteti mai prosti, cu atat le va fi mai usor sa va vanda orice cacat. Iar cacatul pe care il veti cumpara va fi obtinut de la prosti, platiti pe masura. Adica prost. Eleva porno este un exemplu. Nu cititi ziarele. Cititi cateva, cele care va informeaza. Nu marsati la orice promotie. Fiti mai selectivi.

Nu fumati iarba si nu va dati in cap cu alcool, cu orice pret. O sa le dati apa la moara incultilor si hotilor de la putere. Le va fi mai simplu sa va catalogheze drept o generatie de distrusi, iar banii destinati salvarii voastre, ii vor fura. E timp si pentru iarba, e timp si pentru tequilla. Acum insa trebuie sa invatati, pentru ca in curand nu va mai fi timp pentru asta, caci veti intra in viata adanc de tot, si e mai rau ca in jungla. Animalele au reguli nescrise. Oamenii au legi scrise.

Nu alergati dupa bani cu orice pret. Banii trebuie sa va fie doar mijloc, nu scop. Scopul vostru trebuie sa fie cunoasterea. Cu cat veti sti mai multe, cu atat veti fi mai inalti. Orice carte citita, orice lectie invatata, se vor aseza sub voi si va vor ridica deasupra celorlalti. Veti domina cu mintea. Nu e nimic mai frumos decat asta. Europa cumpara inteligenta. Romania nu cumpara nimic pentru ca hotii nu construiesc, hotii fura. Nu uitati ca va fura pe voi si asta trebuie sa va opreasca. O sa auziti toata viata de Napoleon si de Nicolae Titulescu, dar sigur copiii vostri nu vor sti cine a fost Emil Boc. Istoria o scriu cei care construiesc.

Sunteti tineri. Nu va ganditi ca sunteti slabi. Puterea voastra sta in curatenie. Sunteti curati, n-au apucat sa va manjeasca, dar daca dintre voi nu se vor ridica luptatorii, o sa va improaste cu noroiul strazilor pe care nu le-au reparat. Fiecare picatura de noroi sunt banii care n-au ajuns pe strada aia. Trebuie sa schimbati asta. Care e calea? Sa cititi. Literatura universala o sa va invete sa deosebiti Binele de Rau. Balzac, Stendhal, Dumas, Dostoievski, Dickens, Tolstoi, Goethe, toti deosebesc Binele de Rau. Din prezentul amaratei asteia de tari nu puteti invata Binele. Binele puteti fi voi. Si cu cat veti fi mai multi buni, cu atat veti sufoca raul. Nu e imposibil. Dati scrisoarea asta mai departe. Deveniti buni, mai buni, cei mai buni si raspanditi-va precum lacustele.

Nu-i invidiati pe oamenii cu bani. Nu va faceti modele din baietii de bani gata, din baietii de oras. Dupa treizeci si noua de ani le va ramane doar o lista lunga de femei. Or trofeele astea sunt trecatoare. Cand imbatranesti si trofeul tau va fi o baba. Dupa asta vine singuratatea. Voi aveti sansa sa lasati ceva in urma voastra. Banii nu sunt Calea. Priviti unde ne-a adus setea de bani.

Nu va resemnati, asta nu duce nicaieri. Capul plecat, sabia il taie. Protestati, luptati, protestati. Cu scop, insa. Nu degeaba, ca altfel se transforma in latrat. Invatati legile. Invatati-va drepturile. Atunci veti sti cand are cineva voie sa va legitimeze. Veti sti cum sa luptati, daca veti sti legile. Apoi o sa vedeti ca legile sunt proaste. Si veti intelege ca trebuie sa le schimbati. Pare greu si cere timp. Dar, Doamne, voi aveti timp si pentru voi nimic nu e greu. Voi nu intelegeti ca SUNTETI SCHIMBAREA? Daca voi lasati tara asta pe mana hotilor, atunci, de-abia copii vostri vor mai avea o sansa! Caci sansa vine o data la o generatie. Noi am pierdut. Cativa dintre noi, si nu suntem putini, va putem ajuta. Noi suntem Fomila si Setila, dar voi sunteti Harap-Alb. Alegeti dintre voi pe adevaratii lideri. Sa-i alegeti si sa nu-i invidiati. Lor le va fi cel mai greu. Vor avea gloria, dar si cosmarul. Vor fi salvatorii vostri, dar se vor pierde pe ei insisi. Liderii trebuie sa fie dintre voi. Si trebuie sa-i cautati de pe acum. Uitati-va unii la altii in fiecare zi si cautati-va capitanii. Altfel veti pieri o data cu noi. Si atunci portile libertatii ne vor fi inchise si EI vor castiga. Cine sunt ei? Stiti foarte bine. Ii vedeti in ziare, in fiecare zi.

Salvati-va! Salvati-ne! Este o singura cale! Lupta cunoasterii!! Si cand veti fi castigat lupta cunoasterii, de-abia atunci veti cunoaste sa luptati cu adevarat!!!

Nu va amagiti cu prezentul... Salvati-va in viitor. Noi am pierdut. Voi? Ce faceti?

Incerc s’o iau inapoi.
Pe drumul amintirilor.
Incerc sa’ti simt atingerea.
Pe pielea’mi arzand de dorinta.
Incerc sa’ti prind buzele.
Pe gatu'mi tremurat.
Incerc sa’ti simt privirea
Coborand pe’al meu trup.
Incerc sa te’aduc langa mine.
Azi. Maine. Pururi.

…si totul de dor. Dorinta. Durere. Dragoste.

93 de zile…

Vara…

Vacanta…

Distractie nebuna, rasete, glume, petreceri, concerte, sentimente, emotie, pasiune, dorinta, iubire, dragoste la prima vedere, lacrimi, ciuda, certuri, despartire, amintiri, regrete, reveniri, nopti pierdute pe strazi pustii, graba, munca, zambet de copil, bucurie, zgomot, muzica, inghesuiala, gara, bagaje, rasarit, somn, drum lung, Sinaia, aer pur, ospitalitate, mancare, drumetii, excursii, cugetari, decizii, betii, parc, fotografie, rupere, munte, libertate, spiritism, senzatii, curiozitate, istorie, religie, credinta, inapoi acasa, un nou inceput, fum, tigara, bere, dezamagire, bai nocturne, politie, frica, identitate, club, steluta, 5 lei, tren, cetate, catarat, rapel, franghie, viata, implinire, foc, intuneric, somn, 112, stramtoare, bec chior, bilet de tren, Arad, foarfeca, par, disperare, cartofi, poze, par lung, fericire, chitara, sarut, atingere, noapte lunga, noapte nebuna, din nou fericire, oboseala, Obor, minciuni, cafea, tinut de mana, Nerv, plimbari lungi seara, limba, nas, dinti, saliva, abdomen cald, frig, picuri de ploaie, umbrela, discutii, bancuri, tramvai, potop, scandal, nepasare, din nou fericire, devenire, maturizare, noi inceputuri, oportunitati, noi senzatii, noi sentimente, noi aspiratii si conceptii, planuri, vise, realitate, schimbare totala…

93 de zile…

Vara…

Vacanta…

…si picurii de apa se modelau rand pe rand pe trupu-i firav. Iar ea statea tacuta sub dusul rece, cu ochii inchisi, cu mainile-i pe piept, acoperindu-si sanii cu degetele tremurande, parca de frica. Lacrimile sarate se amestecau cu sangele de pe fata ei, iar apoi se prelingeau in jos, odata cu apa. Ii simtea atingerea, ii simtea mirosul, il auzea soptindu-i la ureche sa nu miste, simtea lama taioasa a cutitului cum umbla pe pulpa ei alba… Mainile si picioarele ii zvacneau de durere chiar si acum, desi reusise sa scape de lanturile groase ce o tineau legata de pat. In fata ochilor ii apareau mereu acele momente ca niste fulgere: zambetul lui atat de tiranic, durerea, rasuflarea lui pe gatul ei, groaza… Iar mai apoi… Cutitul acela ascutit infipt in pieptul sau lucrat, toata viata lui scurgandu-se prin vena subtire pe podeaua de lemn, sangele rosu al inamicului pe camasa ei alba de in, becul galbui ce palpaia, luminand camera anosta, corpul lui neinsufletit cazut macabru pe patul ravasit… Toate astea nu faceau altceva decat sa intensifice teama din sulfetul ei. Stia ca s-a terminat, stia ca acum nu ii mai poate face rau, dar tot se simtea in pericol. Neputincioasa, se ghemuieste in coltul baii cu gresie albastra, patata de picurii rosii, privind ingandurata catre apa ce stergea toate urmele.
Iar dincolo, in camera anosta de motel, becul galbui lumineaza trupul fara de suflet inconjurat de o balta de sange… Privirea lui goala se indreapta spre cearsafurile sifonate, acolo unde avea candva putere. Doar ca acum ochii sai lipsiti de stralucire tradeaza teama, frica, oroare…

Da!Eram!

As vrea sa scriu ceva... As vrea sa scriu ceva frumos... As vrea sa'mi astern gandurile pe'o foaie.
De ce pare atata de greu?
De ce nu pot sa iau condeiul si sa scrijelesc pe foaia alba, sa'mi scot toate ideile si sa le las sa se joace in voie pe randurile drepte?
Condeiul imi sta in mana, neputincios, mintea mi'e doldora de cuvinte, de ganduri, de idei.
De ce nu le pot pune pe foaie?

Am realizat ca te iubesc.

Nu ştiu cum.

Nu ştiu când.

Pur si simplu te iubesc.

Era o zi ploioasa.

Am simţit ca ceva se întâmpla cu mine.

Inima îmi bătea prea tare.

Nu, nu eram bolnava.

Pur si simplu te iubeam.

Apoi am ieşit afara.

Am urlat lumii întregi ca te iubesc.

M-a auzit cerul si pământul.

M-a auzit soarele si mi-a trimis o raza înapoi.

Spera sa mă facă mai fericita.

Dar nu puteam fi mai fericita de-atât.

Fiindcă pur si simplu te iubeam.

M-au auzit oamenii pe strada.

Am stârnit multe zâmbete.

Dar nici un zâmbet nu putea fi mai frumos decât al meu.

Pentru ca eu pur si simplu te iubeam.

M-a auzit si timpul.

S-a oprit in loc pentru mine.

M-a lăsat sa mă bucur de moment.

L-am prins si l-am ascuns in buzunar.

Acum e la mine.

Nu-i dau drumul.

Decât atunci când o fi sa ne despărţim.

Fiindcă pur și simplu te iubesc.

...ce pot sa spun...ești inspirația mea!

Atunci când scriu mi se întâmpla de multe ori sa-mi aștern gândurile pe foaie, dar sa nu le găsesc un titlu. Si atunci pierd nopți întregi cugetând în privința unui titlu cât mai…sugestiv.

De data asta, insa, a fost titlul cel pe care l-am nascocit mai intai. Ideile au venit dupa multe ore pierdute pe la scoala, prin tramvai sau chiar pe strada asteptand momentul perfect cand inspiratia avea sa ma loveasca. Dar destul cu vorbaria. Sa trecem la fapte concrete.

Satul cu visini…Numele asta imi trezeste niste amintiri bizare. Ca de exemplu imi aduc aminte senzatia aia de placere pe care o simteam cand buna-mea ma trimitea la alimentara din colt sa-i cumpar paine, iar eu incaltam slapii bunicului(cu 6 numere mai mari), luam banii intr-o mana si plasa in cealalta si ieseam pe strada. Imi taraiam picioarele prin colbul cenusiu si fluturam plasa in vant. Ah, ce bine ma simteam! Era ca si cum as fi pornit spre a cuceri imensa cetate: alimentara cu sigla rosie! Simteam in acele momente atata mandrie si curaj in mine, incat ma pacaleam singra spunandu-mi ca nici Nero, cainele vecinului, nu ma poate speria! Noroc ca nu treceam pe langa el!
Vai! Cate lacrimi si cata teama a stors cainele ala din mine! Era un adevarat cosmar pentru mine sa trec pe langa acea curte cu gard de lemn si miros de trandafiri, in care trona cusca lui. Lantul gros si numele scrijelit in lemnul negru al custii te infiorau inainte de a-l vedea. Ochii lui mari, sticlosi, de culoarea abanosului, imi inmuiau picioarele; dintii lui ascutiti si botul sau conturat de cateva linii dure si aspre bagau groaza in mine. Animalul in sine era un frumos specimen din rasa cainilor lup, dar pentru mine era Iadul intruchipat!
Imi aduc aminte ca-ntr-o zi m-a trimis bunica sa cumpar lapte. Avea de gand sa faca niste clatite, preferatele mele. Casa vacarului era la cinci minute distanta si era o adevarata placere sa merg pana acolo, fiindca intotdeauna Letitia, vacarita, ma astepta cu lapte si prăjituri. De data asta, insa, inamicul meu ma astepta pe cararea pietruita. Nu stiu cum, dar reusise sa iasa din curtea de trandafiri, iar acum se plimba mandru, carcetand si amusinand noul teritoriu. Nici nu va puteti imagina ce groaza m-a cuprins cand ochii mei s-au intalnit cu ai lui si el si-a scos coltii „la inaintare”. Stiam ca o sa sara pe mine si o sa ma doboare ca pe o mata sfrijita si fricoasa. Si asta se si intampla daca el nu aparea si nu gonea cainele cu o creanga de nuc. Cand spun el ma refer la a doua cea mai clara amintire a copilariei mele(prima era, bineinteles, Nero). Se chema Cristi si era un baiat strengar din partea cealalta a satului. Avea vreo 15 ani, ochi mari, caprui si-un par saten, mai tot timpul rebel. De fiecare data cand il intalneam imi zambea calduros, ma saluta si-mi mai arunca un compliment dragut, care ma facea sa-mi pierd glasul de emotie si sa cred ca si eu i-s draga lui pa cat imi este el mie. Iar acum, ca imi salvase viata, eram convinsa ca ne leaga mai mult decat o simpla prietenie si eram pregatita sa-i spun tot ce simt pentru el. Dar mi-era prea rusine, asa ca m-am multumit sa-i arat recunostinta mea si sa-l invit la o plimbare pana la casa vacarului.

Peste ani de zile, in care m-am condamnat de multe ori pentru ca n-am avut curajul sa-i spun ce simt, am aflat ca, de fapt, nu era nimic special intre noi si ca el se comporta la fel cu toate fetele, din politete.

Iar lista amintirilor poate continua la nesfarsit. Fiecare mai clara, mai intensa, mai vie. Iar acum, cand toate ma invaluie, imi dau seama ca sufletul meu se ascunde in inima satului, in fiecare visin de pe marginea cararilor pietruite, in fiecare piatra din gradinile bogate si in fiecare gradina ce aduce satului atata frumusete si puritate.

Da! Suntem!

A fost odată ca niciodată …Aşa începe orice poveste. Aşa începe şi povestea noastră. O poveste de copii, cu copii şi despre copii. O poveste despre noi. Despre 32 de suflete unite de 4 pereţi. Despre 32 de drumuri intersectate preţ de câţiva ani.
Povestea noastră e simplă. La început eram doar nişte suflete albe, pure, încă nepătate de păcatele vieţii, nişte ochi mari, setoşi de cunoştinţe, nişte braţe larg deschise la tot ce e nou, nişte forme necizelate, nemodelate…Eram şi noi copii. Nu prea ştiam ce e acela bine sau rău, nu ştiam că viaţa poate fi pe atât de roz, pe cât de neagră…Ştiam doar că suntem aici şi acum…
Stăteam toţi între cei 4 pereţi bej, uitându-ne uimiţi la tot ce ne înconjura, la omul din faţa noastră şi la mustăcioara lui veselă, la băncile acelea atât de mari pentru mâinile noastre mici ce şedeau pe ele, la tabla neagră, la geamurile scunde şi la lumina ce pătrundea prin ele. Şi mintea noastră lucra. Şi punea întrebări. Şi vroia răspunsuri…
Anii treceau….Încet, cu răbdare, fiecare nouă zi aducea cu ea un adevărat spectacol de cunoştinţe, de ură şi iubire şi de bucurie…Acea bucurie infantilă care se scurgea prin vene şi ne înviora gândurile si percepţiile…Acea bucurie care încet, încet a dispărut....
Legături, prietenii, bisericuţe, amintiri, momente de neuitat.... Şi totul între 4 pereţi, în 4 ani…. Înăuntrul nostru se dădea zilnic o luptă crâncenă între dragoste şi ură, între prietenie şi duşmănie... Aparenţele arătau multe sentimente negative între noi…Bătăile, injuriile, ofensele adresate unul altuia păreau să ne dezbine….Păream fără speranţă,dar, în adevăr, în interior noi o simţeam…Era puternică şi ne ţinea întotdeauna apropiaţi unul de altul. Pe atunci nu o puteam numi într-un fel, dar acum ştiu:era iubire. O iubire atât de simplă şi atât de pură pentru cel de lângă tine...
Lucrurile se schimbau tot timpul...Apăreau colegi noi. Întotdeauna auzeam nemulţumiri, dojeniri, mustrări. Feţele se schimbau de la un semestru la altul. Curând şi mustăcioarei vesele i-a luat locul o frumoasă femeie, o femeie deşteaptă, blândă, cu un suflet mare. Dar noi eram aceeaşi...
Şi ca orice poveste, trebuia să aibă şi un sfârşit....Speram să fie un sfârşit fericit, dar n-a fost să fie....Ziua aceea...Ziua aceea ploioasă de 6 iunie...Până şi cerul plângea. Era atâta durere în sufletele noastre măcinate şi zdruncinate... Ochii plângeau, inima plângea, trupurile noastre plângeau din toţi rărunchii....Dar noi zâmbeam. Zâmbeam şi eram fericiţi pentru că am petrecut alături aceşti minunaţi ani de şcoală, pentru că ne-am format prietenii, ne-am format caractere şi pentru că acum aveam şansa să ne promitem unul altuia că vom fi tot timpul acolo, vom fi tot timpul uniţi de o forţă neînţeleasă de ceilalţi din afară, vom fi mereu a 8-a A.
Timpul a trecut, vremurile s-au schimbat. Din păcate mult mai mult decăt m-aş fi aşteptat. Noi ne-am schimbat. Suntem acum la liceu. Ar trebui să fim mai deştepţi, mai maturi în gândire. Dar nu suntem. Ne înjosim pe zi ce trece. Uităm de unde am venit, contează doar unde suntem. Uităm să ne ţinem promisiunile, uităm să fim oamenii. Zi de zi, ne ingropăm în tehnologie, în fashion şi în bârfe, în lucruri efemere şi fără valoare.
Spune-mi, câţi dintre noi îşi aduc aminte de acele momente în care nici Dumnezeu nu ne-ar fi putut despărţi, câţi dintre noi încă mai simt lacrimile prelinse pe obraz în ultima zi de şcoală, câţi dintre noi îşi mai aduc aminte cum se zbătea inima în pieptul nostru înainte să păşim spre ultima noapte de dragoste, întâia noapte de...uitare? Câţi dintre noi îşi mai aduc aminte toate acele promisiuni ce păreau atât de frumoase pe atunci? Câţi dintre noi mai ştiu semnificaţia adevărată a cuvintelor “a 8-a A” ?
Prea puţini. Prea puţini am rămas oameni. Prea mulţi am întors spatele trecutului şi am şters totul cu buretele. Prea mulţi ne-am lăsat influenţaţi de biţi, de viteza lumii moderne, de vremurile astea atât de schimbătoare. Şi nu înţeleg de ce. De ce ne supunem singuri acestui sclavagism modern? De ce ne place să ne înrobim de la o vârstă atât de fragedă? De ce lăsăm sistemul să ne tragă sforile şi să ne conducă? De ce nu mai putem fi acele suflete albe, pure, nepătate de noroiul cotidian?

…si apoi ai fost tu.Tu, cel care ai aparut in viata mea atat de repede si ai disparut si mai repede.

Ai fost vis si cosmar, iubit si dusman. Ai licarit ca o speranta in drumul meu atat de negru si pustiu. Ai readus iubirea in sufletul meu gol. Bratele tale imi ofereau siguranta pe care fiecare particica a corpului meu o cerea disperata. Ochii tai mari imi inspirau caldura si ma faceau sa te doresc din ce in ce mai mult. Vorbele tale dulci si calde imi intareau increderea in mine si ma puneau pe picioare. Ai fost singurul care mi-a auzit strigatul de durere si m-a ajutat.

Erai idol, mentor, Dumnezeu.

Pana intr-o zi, cand ai decis ca e timpul sa-mi tai aripile. Ca mi-a ajuns zborul feeric printre saruturi furate si priviri ce spun mai mult decat o mie de vorbe. Si atunci ai plecat. Fara nici o vorba, ai disparut in neant. Si ai lasat in urma ta o fiinta mizerabila, defecta si aproape inumana, pierduta intr-o mare de lacrimi, de urlete sinistre si de pacate chinuitoare.

M-ai lasat pe mine in urma. Aceasta eram eu acum. Un corp parasit de suflet, un obiect nefolositor. Asa ma simteam.

Zilele treceau fara niciun sens, iar viata nu mai avea niciun rost pentru mine. In fiecare dimineata imi doream sa ma trezesc in Iad. Nu in Rai, ci in Iad, caci sufletul meu negru si gol nu merita altceva decat o crunta si vesnica pedeapsa. Fiece pas facut speram sa ma duca la pierzanie. Oricare noua clipire ma rugam sa fie ultima. Vroiam cu orice pret sa mor, sa-mi curm aceasta viata seaca si oribila.

Si am trait in acest infern pentru multa vreme, torturandu-mi spiritul cu ganduri macabre, fara ca tie sa-ti pese vreodata. Pentru tine nu insemnam mai mult decat o simpla umbra pe pamant.

Acum doar supravietuiesc. Nu-mi mai doresc sa mor, dar nu mai vad folosul zilei de maine. Nu mai am ganduri sinucigase, dar nici planuri de viitor. Nu te pot uita niciodata, dar nu te mai vreau inapoi. Vreau sa-mi traiesc viata monotona cu care m-ai blestemat departe de tine. Cat mai departe…

Acum esti inamic, dusman, Spirit Rau.

v-ati fi inchipuit vreodata ca in cateva bucati de lemn se pot ascunde lucruri minunate?v-ati fi gandit cate secrete cuprinde un mic ansamblu de scanduri?
noi il numim simplu:ponton.un mic ponton pe-un mare rau...ce e acela?e locul unde mergi,te asezi,asculti susurul apei si simti cum toate gandurile,grijiile si necazurile se desprind usor de tine si se duc undeva departe,departe...
e locul unde poti sa lasi lumea in spate si sa fii doar tu si el:pontonul...
ganduri jucause sau chiar rautacioase,iubiri neintelese sau dimpotriva perfecte,clipe de fericire,ori incarcate cu lacrimi...toate se ascund in crapaturile fine ale lemnului tuciuriu,in care razele soarelui oglindesc povestea vietii.
va trece timpul,vor veni alti oameni,vor fi alte povesti,alte suferinte;doar el va ramane la fel:acelasi ponton in care gasesti partea ta de rai...
si chiar daca peste zeci si zeci de ani,lemnul tuciuriu va putrezi,amintirile vor ramane vii,undeva,pe luciul apei calatoare...

stau.privesc.apa curge lin.si mie imi curg prin minte o multime de intrebari:de ce?de ce eu?oare numai mie mi se poate intampla?eu de ce nu pot?intrebari prea multe a caror raspunsuri nu cred ca le voi afla vreodata...

cateva pasarele ciripind,rasete undeva in departare,in fata un cuplu in ochii carora se citeste iubirea neconditionata,pe malul celalalt doi caini adapandu-se cu nesat din apa rece...toata lumea pare fericita,chiar si intro zi mohorata de toamna.

doar eu stau si astept.dar nu vine.in zare nu se vede nimic.sunt doar eu in singuratatea mea.

pe luciul apei pluteste incet o creanga.ma uit la ea si fara sa-mi dau seama imi transpun toata fiinta mea in lemnul ei la fel pustiu ca sufletul meu.ea isi continua drumul spre abis,iar eu raman cugetand la starea mea de spirit.

imi inalt privirea spre cer si vad o pasare.frumoasa,impresionanta prin penajul ei bogat colorat cutreiera bolta cereasca.si chiar cand credeam ca nu sunt unica singuratica ii vad surata zburand deasupra copacilor.se duc si ele.doar eu raman.

mintea mi se umple cu alte intrebari.stiu ca e in zadar asa ca ma hotarasc sa plec.nu,nu are rost sa raman.plec.dar...parca ceva nu ma lasa.parca o forta supranaturala ma atrage si ma tine acolo, lipita de banca.sa ma zbat sau sa raman?e in zadar sa lupt,nu mai am putere,inima mea nu mai poate indura o alta suferinta.... raman,observand din nou imprejurimile si punandu-mi alte intrebari care de care mai interesante si,poate chiar ciudate...

peisajul e acelasi....starea mea...neschimbata.ca si cum timpul ar fi uitat sa mai zaboveasca si pe aici.sa fi fost adevarat sau era doar o iluzie?alta intrebare.alta nedumerire.gata!nu mai rezist!ma ridic si plec.o ultima privire in spate si o iau pe drumul pustiu...

oare m-am nascut sa fiu singura?

Stateam intr-o zi cu ochii pironiti in tavan si ma gandeam ce sa scriu.Si dintr-o data m-a lovit inspiratia:sa scriu despre noi,Golo!

Sa scriu despre plimbarile noastre lungi pe mal in zilele insorite de vara pline de rasete si glume,si vata pe bat luata de la tanti de la parter si spalaceli cu apa Muresului si povesti interminabile pe dragul nostru ponton si batai seci cu necunoscute!

Sa scriu despre serile petrecute pe banca din fata blocului tau unde de obicei ne deschidem sufletul si ne spunem tot oful si frigul ne ingheata si sangele in noi da’ de aia tot nu mergem acasa!

Sa scriu despre toate contrazicerile noastre si certurile pe niste teme foarte absurde si uneori chiar prostesti si infantile, care de obicei se termina in “Las-o balta!”!
Sa scriu despre acele seri in care mergeam singure pe mal doar pentru a admira anumite parti ale spatelui baietilor sau acele seri in care stateam cumintele la tine in fata blocului si asteptam sa iasa un anumit “emo” doar ca sa-l urmarim si sa-l pierdem tot timpul in acelasi loc

Sau sa scriu despre dupa-amiezile in care ieseam la suc prin kf si ne bateam pentru perinitele alea extrem de confortabile si care ori erau ocupate ori erau rezervate…Sau in a8a cand fugeam o ora dupa scoala tot in dragul nostru kf doar ca sa mai uitam de stresul tezelor si a intrarii la liceu…

Sa scriu despre “punctualitatea” ta de fiece dimineata care face frigul din mine sa trezeasca si mortii,sau despre acele dimineti in care ma suni la 7:15 si eu inca visez sub plapuma mea calduroasa…

Sa scriu despre vizitele noastre periodice la kick care intotdeauna se termina cu o pereche de cercei sau doua si cu multa munca de convingere acasa pentru anumite obiecte vestimentare…

Sa scriu despre toate concertele la care am dat amandoua din cap si am cantat si am stat la coada pentru un autograf cu dermatograful (cumparat tot de la kick ) si am sarit ca nebunele si ne-am facut poze cu masina de gunoi si am stat in ciorapi si ne-am batut cu crengile din pom…

Sa scriu despre petrecerile la care ne-am dus impreuna si la care am reusit sa ii mazgalim pe toti cu frisca pe fata si unde leam cantat am doar 15 ani si unde i-am facut pe toti sa creada ca suntem surori…si toate serile petrecute la fantana de la uta,seri care nu se puteau termina altfel decat cu o balaceala si eventual cu cateva poze…si toate strazile care ne-au auzit cantand hotel cismigiu si we are…si toate leaganele pe care ne-am dat…si toate bancile care ne-au ascultat vorbele…si toti prietenii care ne-au fost,ne sunt si ne vor fi alaturi…

Multe,foarte multe ar fi de scris Golo…Nu ne-ar ajunge un roman ca sa le insiruim!Si toate numai despre noi doua,Golo!Despre mine si tine,doua suflete legate pentru totdeauna de firul puternic al prieteniei! Asta suntem noi si asta vom fi intotdeauna!

Sunt o mie de intrebari ce ma framanta
Le aud dimineata printre cearsafurile albe
Sifonate
Le vad pe geamurile murdare
Ale tramvaielor urbane
Ma-nsotesc pe straduta ingusta
Ce duce spre poarta scolii
Imi umbresc pasii
Prin iarba taiata
Sunt colorate si cersesc mereu timp
Sunt o mie de intrebari
Sunt eu!

Fiecare an e un alt pas facut
Fiecare pas te duce spre un nou inceput
Fiecare inceput te poarta in viitor
Fiecare viitor se apropie de prezent
Prezentul e realitate
Realitatea straluceste
Stralucirea o gasesti in vise
Fiecare vis e o raza de Soare
Fiecare raza de soare ma face sa traiesc
Fiecare traire imi spune cat de mult te iubesc
Te iubesc, Te iubesc, Te iubesc!

E noapte. Doar ceaţă şi întuneric. Plutesc încet printre nori şi vânt. Mă simt uşoară şi liberă, fericită că pot zbura. Dar privind în jos, îmi văd corpul acoperit de un veşmânt alb zăcând pe lunca unui râu. În jur doar noroi şi sânge. Mult sânge. Senzaţia aceea de fericire se transformă brusc în frică. Inima îmi bate necontrolat, înspăimântată de peisajul macabru în care mă identific. Îmi pierd cumpătul, mă agit, urlu fără ca nimeni să mă audă şi, într-un final, leşin. Mă trezesc apoi dintr-o dată, înfrigurată de apa ce-mi intră în papuci. Mă ridic şi văd că sunt întreagă. Teafără şi nevătămată. Realizez că a fost doar un coşmar. Dar rochia albă care-mi acoperea trupul înfrigurat, apa râului ce-mi umpluse papucii... Erau tot acolo. Exact aşa cum le visasem. Cercetez împrejurimile şi-mi dau seama că mă aflu într-un loc pustiu, periculos şi necunoscut, dar totuşi atât de familiar mie.
Îmi scot papucii din picioare şi îi las să plutească pe apa străvezie. Sunt uzi, sunt reci şi mă incomodează. Mi-e mai bine fără ei. Îmi strâng genunchii la piept, zgribulită de frig, şi aştept. Nu ştiu ce aştept. Un semn, o scăpare, o rază de soare. Orice.
Vântul rece, foamea, frica, toate îmi fac aşteptarea extrem de chinuitoare. Timpul îmi pare că trece atât de greu, iar soarele întârzie să răsară, lăsându-mă neputincioasă în întunecimea nopţii. Încep să mă frământ, stăpânită de disperarea provocată de animalele înfometate. Le aud urletele cinice, le văd siluetele luminate de reflecţiile apei, le simt în spatele meu, pregătite în orice moment să mă devoreze. Sunt ca o pradă uşoară pentru un vânător parşiv aici. Aşa că mă ridic şi o iau la fugă, mânată de dorinţa de a supravieţui acestui infern. Nu ştiu încotro mă îndrept sau unde vreau să ajung. Ştiu doar că trebuie să plec cât mai departe de acest loc.
În goana mea, mă lovesc de crengile copacilor ce-mi sfâşie rochia şi carnea. Mă ustură şi-mi vine să urlu de durere. Dar nu mă opresc. Merg mai departe, sperând că voi găsi un loc mai sigur. Pământul tare şi zgrunţuros îmi răneşte picioarele şi-mi slăbeşte puterile. Mi-e din ce în ce mai foame şi sete. Încet, încet, picioarele încep să meargă fără mine şi pământul să se transforme în noroi. Nu ştiu cât mai pot continua să răzbat prin acest noroi ce-mi biciuie trupul cu fiecare pas făcut. Durerea din ce în ce mai insuportabilă şi întunericul fără sfârşit îmi controlează mintea şi judecata. Încep să delirez şi să văd înaintea ochilor acea rază de soare pe care o tot aşteptam. Sunt sigură că asta e scăparea mea, aşa că îmi adun şi ultimele forţe şi alerg să o ajung. Dar cu cât eu înaintez, cu atât ea se depărtează de mine şi într-un final dispare, lăsându-mă singură în noapte.
Gândul că şi ultima speranţă s-a risipit mă loveşte ca un fulger şi îmi stoarce şi ultima picătură de viaţă, lăsându-mă să zac în sânge şi noroi. Îmi las trupul căzut acolo, pe lunca râului rece, iar eu mă înalţ în întuneric, pierzându-mă în ceaţa deasă ce se aşternuse peste acest morbid tablou.

realitate

Plastic şi fum

Zâmbete false şi feţe ponosite

Trupuri lipsite de exuberanţa copilăriei şi glasuri înecate în plictiseală

Copaci rupţi şi iarba de-un verde trist

Mult beton si oţel

Politică superficială şi cancanuri greţoase

Conştiinţă absentă şi patriotism pierdut

Migrare în masă, Occidentul, salvarea noastră

Îmbătrânire intensivă a populaţiei şi debusolare totală a tinerilor

Minciună, hoţie pe faţă, înşelătorie, şpagă, rebeliune exagerată, pornografie

Dezinteres total

Dumnezeu – n-avem timp de aşa ceva

Obsesia din ce in ce mai mare pentru bani, pentru averi obţinute dacă se poate ilegal

Blaturi, scamatorii, nu mai ştim ce e acela fair play

realitate