Schiarazula Marazula

Arad.
Gară.
10:10.
Acceleratul cu destinaţia Bucureşti Nord pleacă de la linia 3.
Vagonul 4, locul 47. Loc la geam.
Porneşte dintre celelalte trenuri murdare, ce an de an îşi poartă poveştile pe şine. Pleacă încet, obosit, fără chef şi parcă fără vlagă. O stare total opusă nerăbdării mele şi a curiozităţii asidue care-mi fac drumul mai lung şi parcă mai greu de parcurs. Nu găsesc altceva de făcut decât să-mi destind ochii, privind pe geamul care probabil a şi uitat ce e aia apă. Nici nu vreau să găsesc altceva. Câmpia din dreapta îmi trezeşte cele mai amorţite gânduri şi cele mai îndepărtate amintiri. Deja trenul a luat viteză, alergând pe ogoarele udate ieri de stropi de ploaie. Mă las învăluită de o senzaţie în care imaginaţia depăşeşte barierele trupului, a timpului şi a minţii. O senzaţie curând întreruptă de ţârâitul telefonului. Era mama. Factor de trezire la realitate. Vroia să fie sigură că am plecat cu trenul potrivit şi că, în entuziasmul plecării, nu m-am urcat în trenul greşit. Închei conversaţia cu gândul de a reveni în starea anterioară. Imposibil. Acum parcă nu-mi mai găsesc poziţia, nu mai e acelaşi aer, nici acea privelişte, deşi trenul parcursese doar câteva sute de metri, iar peisajul nu se schimbase cu mult. Renunţ şi încep a-mi pune imaginaţia la lucru. Caut nenumărate răspunsuri la întrebările gen: Cum? Ce? Cât? Mai e mult până acolo? Mă uit la ceas şi constat cu stupoare că trecuse de abia jumătate de oră. Mai am de mers. Cercetez compartimentul gol. Mizerie, miros si oglinzi sparte. Cam aşa arăta spaţiul meu de dilatare a timpului. Mă ridic şi mă uit în oglindă. Dar nu văd nimic nou. Aceeaşi fată, cu aceeaşi faţă, aceeaşi eu. Puţin deformată însă de crăpătura oglinzii. De cealaltă parte se afla o altă oglindă, necrăpată, ce se oglindea şi ea cu mine. Mă uit atent în şirul de reflexii a cărui capăt nu-l ajung cu ochii şi nici măcar cu mintea. Simbol al infinitului. Încep să mă frământ, dând dovadă de nerăbdare. Caut necunoscutul ce începe odată cu peronul gării şi se termină….nu, nu se termină. Reiau poziţia pe scaunul relativ confortabil şi de data asta privirea-mi întâlneşte piatră. Stâncă. Adevărată provocare pentru o imaginaţie dezlănţuită. Îmi plimb ochii peste unice forme, linii dure si aspre, peste care aş vrea să pictez cu pete de culoare sumbre, culori cotidiene, mizerabile, obosite, îmbâcsite. Dar parcă mă opreşte geamul nespălat.
Ajung într-un târziu la destinaţie. Cobor din tren pe peronul gării din Deva, cu mai multe bagaje decât la plecare. Acum am în spate mai multă nerăbdare şi curiozitate. Văd o faţă cunoscută ce mă aşteaptă pe peron. Deodată necunoscutul prinde o formă familiară mie. Curând umbrită de feţe noi. Idei, concepţii noi. Experienţe şi prietenii noi. Şi nu numai. Trei zile ideale, încărcate cu multă muncă, solicitare intelectuala, forţe nebănuite, ajutor, speranţe, distracţie, zâmbete. Şi nu numai.
Dar sfârşitul s-a anunţat prea devreme. O revenire nedorită în banalul de zi cu zi. Un drum înapoi pe care aş fi vrut să îl parcurg mai târziu. O despărţire la care încă nu mă gândeam. Şi nu numai.
Calc din nou pe paşii ce m-au adus aici. Sau mai bine spus, alunec pe aceleaşi şine ce m-au purtat în loc necunoscut. Necunoscut, dar mai apoi îndrăgit. Şi nu numai. Acum stâncile mi se par mai dure şi mai sumbre, mâzgălite de culorile cotidiene ce vroiau a fi frumos pictate, aranjate, asortate. Compartimentul nu mai e spaţiul meu de dilatare a timpului, ci dimpotrivă, acum pare a-mi ignora cu totul gândurile ce mă ţineau încă pe acele meleaguri, acum familiare. Şi nu numai. Oglinda nu mai e spartă. Nu mai e deloc. Infinitul şi-a pierdut semnificaţia. Trenul nu mai porneşte obosit, ci prinde o viteză mai mare decât a imaginaţiei mele ce odată zburda liberă pe ogoarele întinse. Totul e pe dos. Totul e anormal. Contrar viziunii mele de la început.
Cu toate astea, o mică parte din mine rămâne dincolo. Un ecou al râsului meu se mai aude încă deasupra regiunii muntoase. Şi în amintirea altora. Şi nu numai acolo. Ori poate un gând de-al meu rămâne întipărit în memoria cuiva. Sau poate nu rămâne. Dar amintirea celor trei zile o voi purta mereu cu mine. Şi nu numai a lor.
Ajung acasă, murdară şi obosită ca trenurile din jur, dar mai împlinită şi mai fericită decât oricare pasager aflat în gară. Şi nu numai.
18:52.
Gară.
Arad.

… Şi nu numai …