Schiarazula Marazula

Am realizat ca te iubesc.

Nu ştiu cum.

Nu ştiu când.

Pur si simplu te iubesc.

Era o zi ploioasa.

Am simţit ca ceva se întâmpla cu mine.

Inima îmi bătea prea tare.

Nu, nu eram bolnava.

Pur si simplu te iubeam.

Apoi am ieşit afara.

Am urlat lumii întregi ca te iubesc.

M-a auzit cerul si pământul.

M-a auzit soarele si mi-a trimis o raza înapoi.

Spera sa mă facă mai fericita.

Dar nu puteam fi mai fericita de-atât.

Fiindcă pur si simplu te iubeam.

M-au auzit oamenii pe strada.

Am stârnit multe zâmbete.

Dar nici un zâmbet nu putea fi mai frumos decât al meu.

Pentru ca eu pur si simplu te iubeam.

M-a auzit si timpul.

S-a oprit in loc pentru mine.

M-a lăsat sa mă bucur de moment.

L-am prins si l-am ascuns in buzunar.

Acum e la mine.

Nu-i dau drumul.

Decât atunci când o fi sa ne despărţim.

Fiindcă pur și simplu te iubesc.

...ce pot sa spun...ești inspirația mea!

Atunci când scriu mi se întâmpla de multe ori sa-mi aștern gândurile pe foaie, dar sa nu le găsesc un titlu. Si atunci pierd nopți întregi cugetând în privința unui titlu cât mai…sugestiv.

De data asta, insa, a fost titlul cel pe care l-am nascocit mai intai. Ideile au venit dupa multe ore pierdute pe la scoala, prin tramvai sau chiar pe strada asteptand momentul perfect cand inspiratia avea sa ma loveasca. Dar destul cu vorbaria. Sa trecem la fapte concrete.

Satul cu visini…Numele asta imi trezeste niste amintiri bizare. Ca de exemplu imi aduc aminte senzatia aia de placere pe care o simteam cand buna-mea ma trimitea la alimentara din colt sa-i cumpar paine, iar eu incaltam slapii bunicului(cu 6 numere mai mari), luam banii intr-o mana si plasa in cealalta si ieseam pe strada. Imi taraiam picioarele prin colbul cenusiu si fluturam plasa in vant. Ah, ce bine ma simteam! Era ca si cum as fi pornit spre a cuceri imensa cetate: alimentara cu sigla rosie! Simteam in acele momente atata mandrie si curaj in mine, incat ma pacaleam singra spunandu-mi ca nici Nero, cainele vecinului, nu ma poate speria! Noroc ca nu treceam pe langa el!
Vai! Cate lacrimi si cata teama a stors cainele ala din mine! Era un adevarat cosmar pentru mine sa trec pe langa acea curte cu gard de lemn si miros de trandafiri, in care trona cusca lui. Lantul gros si numele scrijelit in lemnul negru al custii te infiorau inainte de a-l vedea. Ochii lui mari, sticlosi, de culoarea abanosului, imi inmuiau picioarele; dintii lui ascutiti si botul sau conturat de cateva linii dure si aspre bagau groaza in mine. Animalul in sine era un frumos specimen din rasa cainilor lup, dar pentru mine era Iadul intruchipat!
Imi aduc aminte ca-ntr-o zi m-a trimis bunica sa cumpar lapte. Avea de gand sa faca niste clatite, preferatele mele. Casa vacarului era la cinci minute distanta si era o adevarata placere sa merg pana acolo, fiindca intotdeauna Letitia, vacarita, ma astepta cu lapte si prăjituri. De data asta, insa, inamicul meu ma astepta pe cararea pietruita. Nu stiu cum, dar reusise sa iasa din curtea de trandafiri, iar acum se plimba mandru, carcetand si amusinand noul teritoriu. Nici nu va puteti imagina ce groaza m-a cuprins cand ochii mei s-au intalnit cu ai lui si el si-a scos coltii „la inaintare”. Stiam ca o sa sara pe mine si o sa ma doboare ca pe o mata sfrijita si fricoasa. Si asta se si intampla daca el nu aparea si nu gonea cainele cu o creanga de nuc. Cand spun el ma refer la a doua cea mai clara amintire a copilariei mele(prima era, bineinteles, Nero). Se chema Cristi si era un baiat strengar din partea cealalta a satului. Avea vreo 15 ani, ochi mari, caprui si-un par saten, mai tot timpul rebel. De fiecare data cand il intalneam imi zambea calduros, ma saluta si-mi mai arunca un compliment dragut, care ma facea sa-mi pierd glasul de emotie si sa cred ca si eu i-s draga lui pa cat imi este el mie. Iar acum, ca imi salvase viata, eram convinsa ca ne leaga mai mult decat o simpla prietenie si eram pregatita sa-i spun tot ce simt pentru el. Dar mi-era prea rusine, asa ca m-am multumit sa-i arat recunostinta mea si sa-l invit la o plimbare pana la casa vacarului.

Peste ani de zile, in care m-am condamnat de multe ori pentru ca n-am avut curajul sa-i spun ce simt, am aflat ca, de fapt, nu era nimic special intre noi si ca el se comporta la fel cu toate fetele, din politete.

Iar lista amintirilor poate continua la nesfarsit. Fiecare mai clara, mai intensa, mai vie. Iar acum, cand toate ma invaluie, imi dau seama ca sufletul meu se ascunde in inima satului, in fiecare visin de pe marginea cararilor pietruite, in fiecare piatra din gradinile bogate si in fiecare gradina ce aduce satului atata frumusete si puritate.