Schiarazula Marazula

Arad.
Gară.
10:10.
Acceleratul cu destinaţia Bucureşti Nord pleacă de la linia 3.
Vagonul 4, locul 47. Loc la geam.
Porneşte dintre celelalte trenuri murdare, ce an de an îşi poartă poveştile pe şine. Pleacă încet, obosit, fără chef şi parcă fără vlagă. O stare total opusă nerăbdării mele şi a curiozităţii asidue care-mi fac drumul mai lung şi parcă mai greu de parcurs. Nu găsesc altceva de făcut decât să-mi destind ochii, privind pe geamul care probabil a şi uitat ce e aia apă. Nici nu vreau să găsesc altceva. Câmpia din dreapta îmi trezeşte cele mai amorţite gânduri şi cele mai îndepărtate amintiri. Deja trenul a luat viteză, alergând pe ogoarele udate ieri de stropi de ploaie. Mă las învăluită de o senzaţie în care imaginaţia depăşeşte barierele trupului, a timpului şi a minţii. O senzaţie curând întreruptă de ţârâitul telefonului. Era mama. Factor de trezire la realitate. Vroia să fie sigură că am plecat cu trenul potrivit şi că, în entuziasmul plecării, nu m-am urcat în trenul greşit. Închei conversaţia cu gândul de a reveni în starea anterioară. Imposibil. Acum parcă nu-mi mai găsesc poziţia, nu mai e acelaşi aer, nici acea privelişte, deşi trenul parcursese doar câteva sute de metri, iar peisajul nu se schimbase cu mult. Renunţ şi încep a-mi pune imaginaţia la lucru. Caut nenumărate răspunsuri la întrebările gen: Cum? Ce? Cât? Mai e mult până acolo? Mă uit la ceas şi constat cu stupoare că trecuse de abia jumătate de oră. Mai am de mers. Cercetez compartimentul gol. Mizerie, miros si oglinzi sparte. Cam aşa arăta spaţiul meu de dilatare a timpului. Mă ridic şi mă uit în oglindă. Dar nu văd nimic nou. Aceeaşi fată, cu aceeaşi faţă, aceeaşi eu. Puţin deformată însă de crăpătura oglinzii. De cealaltă parte se afla o altă oglindă, necrăpată, ce se oglindea şi ea cu mine. Mă uit atent în şirul de reflexii a cărui capăt nu-l ajung cu ochii şi nici măcar cu mintea. Simbol al infinitului. Încep să mă frământ, dând dovadă de nerăbdare. Caut necunoscutul ce începe odată cu peronul gării şi se termină….nu, nu se termină. Reiau poziţia pe scaunul relativ confortabil şi de data asta privirea-mi întâlneşte piatră. Stâncă. Adevărată provocare pentru o imaginaţie dezlănţuită. Îmi plimb ochii peste unice forme, linii dure si aspre, peste care aş vrea să pictez cu pete de culoare sumbre, culori cotidiene, mizerabile, obosite, îmbâcsite. Dar parcă mă opreşte geamul nespălat.
Ajung într-un târziu la destinaţie. Cobor din tren pe peronul gării din Deva, cu mai multe bagaje decât la plecare. Acum am în spate mai multă nerăbdare şi curiozitate. Văd o faţă cunoscută ce mă aşteaptă pe peron. Deodată necunoscutul prinde o formă familiară mie. Curând umbrită de feţe noi. Idei, concepţii noi. Experienţe şi prietenii noi. Şi nu numai. Trei zile ideale, încărcate cu multă muncă, solicitare intelectuala, forţe nebănuite, ajutor, speranţe, distracţie, zâmbete. Şi nu numai.
Dar sfârşitul s-a anunţat prea devreme. O revenire nedorită în banalul de zi cu zi. Un drum înapoi pe care aş fi vrut să îl parcurg mai târziu. O despărţire la care încă nu mă gândeam. Şi nu numai.
Calc din nou pe paşii ce m-au adus aici. Sau mai bine spus, alunec pe aceleaşi şine ce m-au purtat în loc necunoscut. Necunoscut, dar mai apoi îndrăgit. Şi nu numai. Acum stâncile mi se par mai dure şi mai sumbre, mâzgălite de culorile cotidiene ce vroiau a fi frumos pictate, aranjate, asortate. Compartimentul nu mai e spaţiul meu de dilatare a timpului, ci dimpotrivă, acum pare a-mi ignora cu totul gândurile ce mă ţineau încă pe acele meleaguri, acum familiare. Şi nu numai. Oglinda nu mai e spartă. Nu mai e deloc. Infinitul şi-a pierdut semnificaţia. Trenul nu mai porneşte obosit, ci prinde o viteză mai mare decât a imaginaţiei mele ce odată zburda liberă pe ogoarele întinse. Totul e pe dos. Totul e anormal. Contrar viziunii mele de la început.
Cu toate astea, o mică parte din mine rămâne dincolo. Un ecou al râsului meu se mai aude încă deasupra regiunii muntoase. Şi în amintirea altora. Şi nu numai acolo. Ori poate un gând de-al meu rămâne întipărit în memoria cuiva. Sau poate nu rămâne. Dar amintirea celor trei zile o voi purta mereu cu mine. Şi nu numai a lor.
Ajung acasă, murdară şi obosită ca trenurile din jur, dar mai împlinită şi mai fericită decât oricare pasager aflat în gară. Şi nu numai.
18:52.
Gară.
Arad.

… Şi nu numai …

Nu vreau sa vorbesc aici de visele mele de a fi mai mult decat un nimeni in viata asta, ori de sperantele ce'mi contureaza un viitor neclar precum privirea incetosata a unui drogat. Nu! Vreau sa vorbesc despre acele vise ce reflecta haosul dimensiunii inconstiente a creierului nostru! De cosmaruri ori de vise bune ( oare astea de ce n'au o denumire specifica? ori n'o stiu eu? ), de "wet dreams" ori de cele din care te trezesti confuz, te trezesti ca plangi, ori cazi undeva in gol, ori fugi de nimic si spre nimic!
De fapt, vreau sa vorbesc despre visele cu tine. Da, te'am visat. De mai multe ori. Doar ca, in ultimul timp am avut un vis. Acelasi vis. Mereu acelasi!
Apaream EU si TU! Vedeam sclipirea ochilor tai atintiti pe ai mei, apoi coborand incet si devorandu'mi cu o privire provocatoare, rand pe rand, nasul, buzele, dintii ce abia se zaresc... Iar apoi privirea coboara in jos pe trupul meu... Din ce in ce mai jos...
...se pierde undeva pe coapsele mele... si apare...
Un amalgam bine definit de senzualitate, provocare, seductie, dar si puritate, inocenta si perfectiune, dragoste si smerenie... Toate, intr'un singur zambet! Zambetul tau! Unul ce pentru mine defineste perfect... absolutul! Un zambet ce'l zaresc de fiecare data cand inchid ochii. Considerat de unii infirm si banal, imi devine de acum indispensabil, bine inradacinat in memorie si de nepretuit!
E zambetul tau! In visul meu!
...acelasi vis. mereu acelasi...

Am citit ieri pe blogul lui Tudor Chirila scrisoarea lui catre liceeni. O cunosteam de mult, da’ ma gandeam sa’mi mai arunc odata ochii peste ea. In fond, m’a inspirat enorm prima oara cand am citit’o. Da, sunt una din acele “proaste, probabil pitipoance” pentru care scrisoarea asta a insemnat ceva. Da’ ochii mi’au cazut si mai jos, pe comentariile scrise de toti pierde’vara care au nimerit intamplator pe acel blog. Si lor vreau sa ma adresez.
Da, acelor inculti care se ascund in spatele unor butoane, care cred ca ecranul reprezinta scutul lor de protectie si ca astfel pot arunca vorbe in van, vorbe proaste, la fel ca si gandirea lor proasta, ce reflecta propria lor personalitate, care tot proasta e. Acelora care isi exprima inteligenta in cuvinte mai mari decat ei insisi, si care se autoproclama genii, sclipiri ale omenirii. Acelora care considera ca lor nu trebuie sa le amintim aceste lucruri, ca ei le stiu mai bine decat oricine si ca le stiu de cand e lumea si pamantul. Oameni, daca stiti ca tara asta e in cacat, de ce nu faceti nimic? De ce preferati situatia asta si nu incercati sa schimbati ceva? Pentru ca daca voi le stiti pe toate, atunci cu siguranta stiti si cum sa le rezolvati. Si, mai ales, de ce condamnati pe altul care ia initiative, pe cel care face primul pas si iese din mizeria asta, tragandu’va odata cu el si pe voi? De ce nu acceptati un bine? Da’ poate cel mai bine ar fi sa va intreb: De ce va ganditi numai la voi? Egoismul vostru nu cunoaste limite? De ce preferati sa traiti de pe’o zi pe alta, fara sa va ganditi la voi, dar mai ales la cei ce vor veni dupa voi? Copiii vostri, copiii nostri nu merita o sansa? Nu merita sa traiasca avand mai putine griji? Avand mai multe fericire? Dar, bineinteles, voi nu stiti ce e aia fericire, pentru ca pe voi nu v’a preocupat acest lucru! Singura voastra preocupare este ziua de azi si propria voastra fiinta. SI ATAT!
Dintre atatea milioane de romani, s’a ridicat unul in picioare si a hotarat sa fie alaturi de noi, adolescentii. S’a hotarat sa faca un efort si sa ne inteleaga, nu doar sa ne catalogheze ca “acea generatie distrusa”. Pentru ca si el a trecut prin asa ceva. Si toti ati trecut prin asa ceva. Doar ca multi ati uitat cum e si ati uitat ca ai nevoie de sprijin. Iar acum ne taiati noua craca de sub picioare, acuzandu’l pe el, atacandu’l cu vorbe. Spuneti ca nu a fost deloc tanarul pe care el vrea sa’l vada in fiecare dintre noi, ca a facut numai tampenii, ca a fumat, ca a baut si ca s’a culcat cu cine nu trebuie. Chestii pe care pe voi nici n’ar trebui sa va intereseze. Da’ stati un pic si ganditi: Nu credeti ca tocmai acela care le’a incercat pe toate, care stie unde te pot duce toate astea, ar trebui sa deie sfaturi si sa spuna: Nu faceti asta, ca o sa mariti cacatul in care suntem ADANC bagati!? Sunt multi ca el care le’au incercat pe toate, dar prea putini care au stiut sa traga concluzia buna din toate astea.
Asa ca sfatul meu este urmatorul: Voi, incultilor, ramaneti in lumea voastra indiferenta si lasati’i pe cei care pot si vor sa schimbe ceva. Nu mai sariti la gatul lor. Nu va mai ascundeti in fata unor aparate electronice care sunt cu mult mai destepte decat voi, crezand ca de acolo puteti arunca cu insulte si jigniri. Nu puteti! Aici nu puteti!


Si in incheiere adaug si scrisoare lui Chirila. Sper sa fie citita de minti deschise, nu de "genii ale inculturii"...


Noi am pierdut. Dar voi, voi mai aveti o sansa. Noi am fost fericiti ca am descoperit Coca-cola si bananele si am crezut ca daca noi citim, si ei vor citi. Si ca toti vom progresa si tara o sa aiba scapare. Noi ne-am inselat. Unii dintre noi au plecat de aici. Castiga bani acolo si tanjesc dupa orasul asta imputit. Voi insa, voi aveti o sansa. Voi, aveti sansa.

Nu va ganditi la furat. E calea cea mai simpla. Stiu ca ati aflat ca asa te imbogatesti. Daca ai pamant sau daca faci afaceri cu statul. Stiti voi ceva despre tva si cum ai putea sa-l furi, dar nu va e inca foarte clar. Nu asta e drumul. Cu cat se va fura mai mult, cu atat se va construi mai putin, iar copiii copiilor nostri vor mosteni un imperiu de cenusa. Sunteti tineri si totusi habar n-aveti ce inseamna un Bucuresti in care se circula normal. Daca voi habar n-aveti si daca Ei continua sa fure, ganditi-va la copiii nostri. Nu e nici o sansa.

Cititi. Cititi mult. Cititi tot ce va pica in mana. Nu-i mai ascultati doar pe profesori. Cititi orice, fara discernamant. Nimic nu e mai important ca lectura, acum. Apoi, cautati-va intre voi. Vedeti care cititi aceleasi lucruri si inhaitati-va. Numai in haita de oameni destepti o sa reusiti. Unul singur dintre voi va fi mancat. Zece insa, s-ar putea sa reusiti. Ganditi-va de pe acum sa-i inlocuiti. Timpul lor trebuie sa se termine. Trebuie sa-i dominati. Dar nu cu gandul ca veti fura mai mult ca ei. Asta e calea simpla care va va sufoca mostenitorii. Ce-o sa faceti cu milioanele intr-un oras mort? Ce-o sa cumparati, cu banii gramezi? La ce-ti foloseste un Lamborghini cand n-ai o autostrada? De ce sa ai o vila intr-un cartier sufocat de inundatii?

Nu va dusmaniti profesorii. Sunt oameni amarati, din ale caror drame puteti invata. Isi dau priceperea pe un salariu de nimic si va invata carte. Nu va bateti joc de ei. Au muncit, si nu e vina lor ca parintii vostri s-au descurcat mai bine. N-aveti nici un drept sa-i dispretuiti. Nu le sunteti superiori. Banii parintilor vostri nu va reprezinta. Va reprezinta doar ceea ce puteti scoate pe gura. Aveti grija ce scoateti pe gura. Vremea pumnului si a bodiguarzilor a trecut. O sa calatoriti, iar copiii francezi invata carte, englezii la fel. Va confruntati cu o lume care acum e mai deschisa decat oricand. Hotii de la putere nu sunt in stare sa va spuna cine este Delacroix sau Chagall. Nici Duchamp. Nu va pot spune care e influenta lui Schopenhauer in Sarmanul Dionis si nici de ce este Eminescu un romantic intarziat. Foarte putini o sa va spuna cine a pictat Cina cea de taina si de ce Visconti a ales romanul lui Thomas Mann ca sa faca un mare film. Ei vor sti doar sa va invete sa furati. Iar calea asta, mai devreme sau mai tarziu, se va infunda si ne va asfixia copiii.

Nu va mai luati dupa ziare. Nu dau doi bani pe generatia voastra, nu va dati seama? Pentru ei, cu cat sunteti mai prosti, cu atat le va fi mai usor sa va vanda orice cacat. Iar cacatul pe care il veti cumpara va fi obtinut de la prosti, platiti pe masura. Adica prost. Eleva porno este un exemplu. Nu cititi ziarele. Cititi cateva, cele care va informeaza. Nu marsati la orice promotie. Fiti mai selectivi.

Nu fumati iarba si nu va dati in cap cu alcool, cu orice pret. O sa le dati apa la moara incultilor si hotilor de la putere. Le va fi mai simplu sa va catalogheze drept o generatie de distrusi, iar banii destinati salvarii voastre, ii vor fura. E timp si pentru iarba, e timp si pentru tequilla. Acum insa trebuie sa invatati, pentru ca in curand nu va mai fi timp pentru asta, caci veti intra in viata adanc de tot, si e mai rau ca in jungla. Animalele au reguli nescrise. Oamenii au legi scrise.

Nu alergati dupa bani cu orice pret. Banii trebuie sa va fie doar mijloc, nu scop. Scopul vostru trebuie sa fie cunoasterea. Cu cat veti sti mai multe, cu atat veti fi mai inalti. Orice carte citita, orice lectie invatata, se vor aseza sub voi si va vor ridica deasupra celorlalti. Veti domina cu mintea. Nu e nimic mai frumos decat asta. Europa cumpara inteligenta. Romania nu cumpara nimic pentru ca hotii nu construiesc, hotii fura. Nu uitati ca va fura pe voi si asta trebuie sa va opreasca. O sa auziti toata viata de Napoleon si de Nicolae Titulescu, dar sigur copiii vostri nu vor sti cine a fost Emil Boc. Istoria o scriu cei care construiesc.

Sunteti tineri. Nu va ganditi ca sunteti slabi. Puterea voastra sta in curatenie. Sunteti curati, n-au apucat sa va manjeasca, dar daca dintre voi nu se vor ridica luptatorii, o sa va improaste cu noroiul strazilor pe care nu le-au reparat. Fiecare picatura de noroi sunt banii care n-au ajuns pe strada aia. Trebuie sa schimbati asta. Care e calea? Sa cititi. Literatura universala o sa va invete sa deosebiti Binele de Rau. Balzac, Stendhal, Dumas, Dostoievski, Dickens, Tolstoi, Goethe, toti deosebesc Binele de Rau. Din prezentul amaratei asteia de tari nu puteti invata Binele. Binele puteti fi voi. Si cu cat veti fi mai multi buni, cu atat veti sufoca raul. Nu e imposibil. Dati scrisoarea asta mai departe. Deveniti buni, mai buni, cei mai buni si raspanditi-va precum lacustele.

Nu-i invidiati pe oamenii cu bani. Nu va faceti modele din baietii de bani gata, din baietii de oras. Dupa treizeci si noua de ani le va ramane doar o lista lunga de femei. Or trofeele astea sunt trecatoare. Cand imbatranesti si trofeul tau va fi o baba. Dupa asta vine singuratatea. Voi aveti sansa sa lasati ceva in urma voastra. Banii nu sunt Calea. Priviti unde ne-a adus setea de bani.

Nu va resemnati, asta nu duce nicaieri. Capul plecat, sabia il taie. Protestati, luptati, protestati. Cu scop, insa. Nu degeaba, ca altfel se transforma in latrat. Invatati legile. Invatati-va drepturile. Atunci veti sti cand are cineva voie sa va legitimeze. Veti sti cum sa luptati, daca veti sti legile. Apoi o sa vedeti ca legile sunt proaste. Si veti intelege ca trebuie sa le schimbati. Pare greu si cere timp. Dar, Doamne, voi aveti timp si pentru voi nimic nu e greu. Voi nu intelegeti ca SUNTETI SCHIMBAREA? Daca voi lasati tara asta pe mana hotilor, atunci, de-abia copii vostri vor mai avea o sansa! Caci sansa vine o data la o generatie. Noi am pierdut. Cativa dintre noi, si nu suntem putini, va putem ajuta. Noi suntem Fomila si Setila, dar voi sunteti Harap-Alb. Alegeti dintre voi pe adevaratii lideri. Sa-i alegeti si sa nu-i invidiati. Lor le va fi cel mai greu. Vor avea gloria, dar si cosmarul. Vor fi salvatorii vostri, dar se vor pierde pe ei insisi. Liderii trebuie sa fie dintre voi. Si trebuie sa-i cautati de pe acum. Uitati-va unii la altii in fiecare zi si cautati-va capitanii. Altfel veti pieri o data cu noi. Si atunci portile libertatii ne vor fi inchise si EI vor castiga. Cine sunt ei? Stiti foarte bine. Ii vedeti in ziare, in fiecare zi.

Salvati-va! Salvati-ne! Este o singura cale! Lupta cunoasterii!! Si cand veti fi castigat lupta cunoasterii, de-abia atunci veti cunoaste sa luptati cu adevarat!!!

Nu va amagiti cu prezentul... Salvati-va in viitor. Noi am pierdut. Voi? Ce faceti?

Incerc s’o iau inapoi.
Pe drumul amintirilor.
Incerc sa’ti simt atingerea.
Pe pielea’mi arzand de dorinta.
Incerc sa’ti prind buzele.
Pe gatu'mi tremurat.
Incerc sa’ti simt privirea
Coborand pe’al meu trup.
Incerc sa te’aduc langa mine.
Azi. Maine. Pururi.

…si totul de dor. Dorinta. Durere. Dragoste.

93 de zile…

Vara…

Vacanta…

Distractie nebuna, rasete, glume, petreceri, concerte, sentimente, emotie, pasiune, dorinta, iubire, dragoste la prima vedere, lacrimi, ciuda, certuri, despartire, amintiri, regrete, reveniri, nopti pierdute pe strazi pustii, graba, munca, zambet de copil, bucurie, zgomot, muzica, inghesuiala, gara, bagaje, rasarit, somn, drum lung, Sinaia, aer pur, ospitalitate, mancare, drumetii, excursii, cugetari, decizii, betii, parc, fotografie, rupere, munte, libertate, spiritism, senzatii, curiozitate, istorie, religie, credinta, inapoi acasa, un nou inceput, fum, tigara, bere, dezamagire, bai nocturne, politie, frica, identitate, club, steluta, 5 lei, tren, cetate, catarat, rapel, franghie, viata, implinire, foc, intuneric, somn, 112, stramtoare, bec chior, bilet de tren, Arad, foarfeca, par, disperare, cartofi, poze, par lung, fericire, chitara, sarut, atingere, noapte lunga, noapte nebuna, din nou fericire, oboseala, Obor, minciuni, cafea, tinut de mana, Nerv, plimbari lungi seara, limba, nas, dinti, saliva, abdomen cald, frig, picuri de ploaie, umbrela, discutii, bancuri, tramvai, potop, scandal, nepasare, din nou fericire, devenire, maturizare, noi inceputuri, oportunitati, noi senzatii, noi sentimente, noi aspiratii si conceptii, planuri, vise, realitate, schimbare totala…

93 de zile…

Vara…

Vacanta…

…si picurii de apa se modelau rand pe rand pe trupu-i firav. Iar ea statea tacuta sub dusul rece, cu ochii inchisi, cu mainile-i pe piept, acoperindu-si sanii cu degetele tremurande, parca de frica. Lacrimile sarate se amestecau cu sangele de pe fata ei, iar apoi se prelingeau in jos, odata cu apa. Ii simtea atingerea, ii simtea mirosul, il auzea soptindu-i la ureche sa nu miste, simtea lama taioasa a cutitului cum umbla pe pulpa ei alba… Mainile si picioarele ii zvacneau de durere chiar si acum, desi reusise sa scape de lanturile groase ce o tineau legata de pat. In fata ochilor ii apareau mereu acele momente ca niste fulgere: zambetul lui atat de tiranic, durerea, rasuflarea lui pe gatul ei, groaza… Iar mai apoi… Cutitul acela ascutit infipt in pieptul sau lucrat, toata viata lui scurgandu-se prin vena subtire pe podeaua de lemn, sangele rosu al inamicului pe camasa ei alba de in, becul galbui ce palpaia, luminand camera anosta, corpul lui neinsufletit cazut macabru pe patul ravasit… Toate astea nu faceau altceva decat sa intensifice teama din sulfetul ei. Stia ca s-a terminat, stia ca acum nu ii mai poate face rau, dar tot se simtea in pericol. Neputincioasa, se ghemuieste in coltul baii cu gresie albastra, patata de picurii rosii, privind ingandurata catre apa ce stergea toate urmele.
Iar dincolo, in camera anosta de motel, becul galbui lumineaza trupul fara de suflet inconjurat de o balta de sange… Privirea lui goala se indreapta spre cearsafurile sifonate, acolo unde avea candva putere. Doar ca acum ochii sai lipsiti de stralucire tradeaza teama, frica, oroare…

Da!Eram!