vineri, 3 octombrie 2014

INSIDE

0 comentarii Publicat de Steff Beff la 15:56


Inchis.
Singur.
Pustiu.
Vinovat.
Vinovat..
Vinovat...
S-au amestecat atat de mult intre gratiile ponosite, incat... incep sa uit restul cuvintelor. Incep sa uit care este opusul lor. O fi... Frumosul? O fi soarele brazdat de aste bare ruginite? Ori o fi acel sentiment... Cum ii spune? Ah, libertate.  Da, cred ca asta este.
 Mi’e greu sa’mi aduc aminte. Au trecut  15 ani. Timp in care am stat si i’am privit, le’am studiat inconstienta, le’am auzit suduielile si le’am suportat modul barbar de a se manifesta.  Le’am invatat modul de a trai si m’am conformat ca un cameleon. Am devenit unul de’a lor. Singurul mod de a supravietui aici.  Mi’am acceptat pedeapsa.  Am invatat sa traiesc cu ea. Pentru ea.  S’a infiripat in mine si in sufletul meu, imi curge in vene precum o supradoza si’mi hraneste rutina peretilor murdari,  imbibati cu tot ce omenirea putea avea mai rau. A devenit o parte din mine, astfel incat nu stiu ce altceva as putea face atunci cand portile se vor inchide in spatele meu si lanturile’mi vor fi date jos.  Mi’a fost dat sa traiesc asa ori a fost cel mai inconstient lucru pe care l’am putut face vreodata? Nu pot sa’mi dau seama nici macar astazi. Desi  imaginile’mi trec prin minte in fiecare noapte si’mi bantuie orice vis decent, nu pot sa’mi aduc aminte ce faceam si mai ales de ce faceam.
Eram pusti, eram teribilist si mai ales eram prost. Tineam in mainile mele o putere de care nu aveam nici cel mai mic habar. Tineam moarte si suferinta si alte concepte pe care mintea mea frageda nu avea habar cu ce sa le manance. Eram total denaturat si aveam impresia ca lumea mi’era la picioare.  De fapt, eram vulnerabil.  Un teren foarte convenabil pentru cei care puneau totul la cale in propriul lor joc murdar. Eram un pion pe’o tabla de sah. Pierdeai,mureai. Si de obicei pierdeai. M’am afundat in droguri si’n arme, in prostitutie si’n trafic, crezand ca toti depind de mine,cand de fapt eu depindeam de ei.  Si nu mi’am dat seama de asta nici in momentu’ in care glontul i’a strapuns teasta, nici atunci cand toata viata i s’a scurs odata cu acel sange. Am realizat’o doar atunci cand toate privirile m’au incriminat pe mine. Cand toti acei pretinsi camarazi mi’au aruncat mie toata vina si au disparut in neant, ingrijorati de propria soarta si afacere insangerata. Atunci m’am trezit brusc la realitate.  Am constientizat in ce eram bagat pana peste cap si cat de singur puteam fi in acest domeniu atat de periculos. Cat de neinsemnat eram intr’un plan pe care aveam iluzia ca eu il conduc si cum eram exploatat in cele mai marsave moduri. Dar era prea tarziu. Catusele’mi imbracau deja incheieturile,pumnii inclestati si plini de sange mi’erau inutili,iar celula ce’mi va fi fost data sa ma insoteasca pentru urmatorii 20 de ani era deja pregatita. Relatiile,pilele si tovarasiile in care’mi pusesem baza candva disparusera de mult intr’o ceata de intrebari fara raspuns. Ramasesem doar eu si furia’mi launtrica pe care o alimentam zilnic cu alte si alte intrebari neelucidate. Refuzam sa’mi accept pedeapsa. Refuzam sa fiu privat de libertate, de’o tigara si’o bere rece, de’o femeiusca usoara si de micile mele invarteli zilnice. Dar manifestarile rebele erau in zadar. Dimpotriva, imi inrautateau situatia si’mi aduceau numai probleme. A trebuit sa indur multi pumni si multe bastoane peste spate pana sa invat sa traiesc aici. Am priceput cu greu ca aici esti un nimeni, un obiect rece, fara suflet sau sentiment, sa nu mai vorbesc de umanitate. Mi’a luat mult timp sa revin la instinctele mele primare de animal si sa ma conformez situatiei. Dar incet, incet am inceput sa ma mulez dupa standardele mediului in care eram fortat sa stau.
Acum, singurul lucru pe care mai pot sa’l fac este sa astept plimbarea zilnica prin custile imprejmuite cu sarma ghimpata, savurand cate o tigara traficata prin alti colegi de soarta si sa visez la femei usoare cumparate odinioara cu bauturi fine si ametitoare.

Nu ma gandesc la ce e dincolo.N’am niciun motiv. Nu ma asteapta nimic.Nici macar Rex, saracul. A murit de mult. Desi, poate, daca am noroc, frumoasa mea cu doua roti ma asteapta pitita sub praful anilor in acel garaj nestiut de nimeni...

;;
Subscribe to: Postări (Atom)